United câștigă la scor și îl curtează tot mai insistent pe Sanchez, problemele se ţin lanţ pentru Wenger şi Arsenal

Danny Coposescu 16 ianuarie 2018

O singură reprezentantă londoneză din „Big Six‟ a terminat etapa de Premier League cu zâmbetul pe buze. Acum câteva luni, ai fi pariat pe orice, numai pe Spurs nu. Mai ales într-un meci jucat pe Wembley. Dar uite că la jumătatea lui ianuarie, nimeni nu-l mai hărţuieşte pe Mauricio Pochettino cu întrebări despre blesteme. După o pălmuială zdravănă aplicată lui Everton, un 4-0 ca pe vremurile bune de pe White Hart Lane, băieţii săi au ajuns la zece partide fără înfrângere în căminul temporar – şi doar patru puncte pierdute în total.

Pe nevăzute, „echipa Harry Kane‟ nu numai că pare confortabilă pe terenul lat al stadionului naţional, ci se apropie tot mai mult de locurile de Champions League. Kane o fi marcat o dublă în weekend, dar Heung-Min Son s-a distins şi ne-a amintit (nouă şi lui Guardiola) cât de echilibrată poate să fie Tottenham în cele mai bune momente. Indivizi excepţionali pe aproape toate poziţiile care acţionează într-un grup antrenat până în măduva oaselor de Pochettino.

Toate lucrurile astea ies și mai tare în evidenţă când rivalele din oraş se scufundă tot mai mult. A fost un weekend greu pentru Chelsea. Mai mult de o jumătate de oră cu un om în plus contra lui Leicester ar fi trebuit să ajungă pentru o victorie pe Stamford Bridge. N-a ajuns şi totul s-a încheiat într-un 0-0 deloc plictisitor. Dar asta nu într-un sens bun pentru fanii campioanei, care s-au uitat printre degete cum oaspeţii ratează ocazie după ocazie. În ultimii 15 ani (da, cincisprezece), nimeni n-a şutat de atâtea ori spre poarta lui Chelsea în prima repriză – de 12 ori.

Cum o spune şi Dominic Fifield, rar s-a întâmplat ca Chelsea să se prezinte atât de anemic cu Antonio Conte pe bancă. Fiecare departament a părut să ia mereu decizii greşite, de la apărarea suspectă a lui Rüdiger, la suprasolicitarea lui Hazard, la seceta lui Morata în atac. Italianul probabil are dreptate când arată cu degetul spre „mulţi jucători obosiţi, foarte obosiţi. Am suferit mult în prima repriză şi la începutul celei de-a doua.‟

Lotul rămâne subţire şi e greu să nu priveşti retrospectiv bombănelile lui Conte din vară, când nu i-au fost satisfăcute dorinţele pe piaţă. Patru egaluri consecutive de la începutul noului an susţin explicaţia asta. Chelsea e trasă în patru direcţii diferite, o lume complet nouă față de concentrarea serenă doar pe campionat din sezonul trecut. Primele mormăieli de nemuţumire din tribune nu-s de bun augur.

Totuşi, ca să continuăm ordinea descrescătoate, asta nu se compară cu răzmeriţa de la Arsenal. Iată și imaginea definitorie a sentimentelor faţă de Arsene Wenger: un fan ridicat în picioare, îmbujorat de furie şi spasmodic în gesturi, urlând lucruri pe care nu le putem repeta spre banca tehnică a echipei sale favorite. Asta s-a întâmplat după o înfrângere la Bournemouth care exprimă perfect paradoxul Arsenal: un 1-2 venit de nicăieri, şi totuşi cât se poate de previzibil.

Timp de 70 de minute, Jack Wilshere s-a împrietenit cu mingea mai ceva ca Tom Sawyer cu Huckleberry Finn. Atacul oaspeţilor, cu Lacazette la centru, n-a prea mişcat, dar Bellerin se ocupase de asta, marcase el, şi nimic nu anunţa vreo surpriză pe terenul unei echipe care se uita speriată la locurile retrogradabile. Dar în numai câteva secunde, Arsenal s-a prăbușit ca un castel de nisip. Sau ca…Arsenal: Callum Wilson s-a strecurat ca prin ochiul acului în careu şi a egalat, iar de acolo, absolut nimic din capacităţile actuale ale formaţiei lui Wenger n-a sugerat altă direcţie pentru meci decât cea desăvârşită de Ibe patru minute mai târziu.

Problema nu e doar că „asta-i Arsenal‟. Mai debrabă, asta-i Arsenal fără Alexis Sanchez, nu doar vulnerabilă în defensivă, ci şi neputincioasă în atac. Dar chileanul e de multă vreme cu un picior în pragul altcuiva, și e greu de crezut că mai are ceva de contribuit pentru actualul său angajator.

Şi mai dureros pentru suporterii năpăstuiţi ai lui Arsenal e că există doar două variante, iar astea sunt bine cunoscute. Ori Man City, ca în cazul lui Nasri, Clichy, şi alţii, ori Man Utd, ca în episodul Van Persie, se va bucura de nefericirea lor. Cea mai probabilă pare varianta din urmă. Dacă nu-l poate bate pe teren, Mourinho e hotărât să-l învingă pe Guardiola la capitolul transferuri. Clubul său e destinaţia cea mai apropiată pentru Sanchez, căruia îi sunt promise salarii de multi-milionar pe Old Trafford.

Parcă pentru a sărbători singurul capitol la care chiar e egala lui City, Man Utd s-a descărcat luni seară pe o Stoke City fără antrenor. Paul Lambert a fost numit înlocuitorul lui Mark Hughes, dar scoţianul n-a putut decât să privească stoic din tribune spre teren – câtă muncă va avea pe birou! A fost un 3-0 voios pentru jucătorii lui Mourinho, dar putea fi liniştit mult mai rău pentru Stoke, care a căzut pe locul 18.

Interviul de la final a pecetluit şi mai mult impresia că Sanchez nu-şi va schimba culoarea tricoului luna asta. „Încă nu sunt veşti în legătură cu asta, dar dacă vine, e grozav pentru noi. Dacă nu, e grozav pentru alt club.‟ În acelaşi timp, BBC anunţa că Man City a renunţat la cursa după atacant.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.