Zidul Kiwali. E și despre ciclism

Codruț Baciu 2 ianuarie 2018

Lăcustele nu au rege și totuși ies toate în stoluri. Ca să vezi; ce face omul când se trezește că n-are ce face în vacanță… Citește biblia, se uită înspre Africa, își curăță monitorul, scrie despre asta. Word-ul îi transformă ”curăță” în ”curate”, semn că 2018 va fi la fel ca 2017: detaliu după detaliu, corp la corp, un cusur în coada altuia.

Pe dealurile împădurite ale unei țări mici, trec biciclete colorate. Din când în când, câte un câine jigărit se aventurează să treacă strada taman când nu trebuie. Este ocolit, evitat în ultima clipă, înjurat, dar și luat la șuturi din zbor de câte un concurent enervat. Câinele este bătrân și aproape orb, dar reușește să ajungă dincolo, cu coada între picioare și speriat. Plutonul rarefiat l-a cruțat, dar nimeni de pe margine nu a tresărit privind episodul. Pentru o generație care alaltăieri a trăit să vadă genocid, un câine aflat în pericol nu înseamnă nimic.

Și nu e nevoie să căutăm prea mult povești, la final de decembrie, la început de ianuarie. Le găsim la kilogram, reciclate prost, peste tot. Dacă stăm să ne gândim, asta e și marea problemă cu sărbătorile de iarnă: sunt prea aglomerate și nu se lasă aerisite nici de afurisite. Povestea câinelui speriat este și povestea noastră, dar asta numai dacă ne plac metaforele lipsite de suplețe. Avem mare noroc, de fapt, că există bâzâitul sărbătorilor care ne stresează și ne aduc aproape de familie.

Acum, suntem departe de infrastructura Franței, departe de câmpurile ei pe care se găsește scris ”Le Tour” din baloți de fân. Elicopterele și sponsorii bogați nu există, dar există umiditate și naivitate. Și străzile cubice de la finish, praful, caldura. În Rwanda, libertatea de exprimare este adesea îngrădită, iar Opoziția, intimidată la tot pasul. Însă nu sunt fără de speranță oamenii aceștia: peste 60% din parlamentarii rwandezi sunt femei, iar țara pare să fie pe drumul cel bun. Turismul și agricultura sunt salvearea lor, alături de sport. Alungați care încotro, rwandezii s-au întors acasă, în ultimii ani, aducând după ei activități care transpiră și inspiră poporul – din Tanzania, un pic de box, din Kenya, niște cricket. Iar în fiecare noiembrie, Tour du Rwanda aduce în șa concurenți din toată lumea.

În România, avem parte de cea mai nasoală și mai frumoasă iarnă din ultimii 10 ani. Depinde pe cine întrebi, dar mie îmi place soarele. Nu dai zăpada de pe mașină, dar stai la coadă ca să ți-o speli. În stradă, se stă în blocstarturi, se dau ochii peste cap, ne e mai puțin frică de politică, dar suntem mai îngroziți ca niciodată de politicieni. Plângem pentru săracii murdari de la sate, ne e milă de ei, dar de noi ni se rupe sufletul. Cifra magică: 7.

Șapte ani de-acasă.
Șapte zile pe pilot automat pe săptămână.
Șapte din 10 români nu au ieșit nici până dincolo de Giurgiu.

Cursa are 7 etape plus prologul, și începe din miezul țării, din capitala Kigali, acolo unde baschetul eclipsează orice alt sport. Această porțiune de concurs, Kwa Mutwe, este supranumită ”Zidul Kiwali” și este una dintre cele mai dificile cățărări din Africa. Nu sunt prea multe, e drept, ciclismul nu este pe lista scurtă de priorități a guvernelor și comunităților africane. Șoselele imperfecte ale Rwandei sunt conturate de localnici gălăgioși, care înțeleg și nu înțeleg sportul acesta. Spre deosebire de suporterii europeni, nu se aventurează, nu se costumează, nu colorează traseul decât cu hainele lor de sărbătoare. Este o bucurie în ritm de dans și aplauze pline de recunoștință, pe care jurnaliștii locali de la TV5 Monde și Kigali Today au redat-o pentru puținii interesați.

Între Crăciun și Anul Nou, îmi place să râd de nefericiții care dau iama în mall. Dar, vai, o fac de la fața locului, pentru că am nevoie de un fes și vreau să mă uit de niște pahare de vin și de niște înghețată *din aia* și așa și pe dincolo. La Zara Home, o fată are părul spălat, dar neuscat cum se cuvine. Iubitul ei a grăbit-o, iar ea acceptat bucuroasă. Acum se uită la niște cearșafuri prea scumpe și-și vorbesc în limba nerostită a renunțării: ”Orice serial pe care l-am văzut în 2017 a avut puțină dragoste în el și orice dragoste mi-a amintit de a noastră.”

Anul acesta, câștigătorul Turului a fost Joseph Areruya, un rutier rwandez de numai 21 de ani; a primit felicitările și cecul mare, dar mic. Însă turul continuă să fie patronat, la nivel sentimental, de un tip pe nume Bernard N’Sengiyumva. Bernard, care a rămas pentru circuitele africane ceea ce era Lance pentru Alpii francezi. A câștigat în Rwanda de 5 ori, imediat după ce competiția s-a reluat, la începutul anilor 2000. Într-un interviu, povestea că nu a avut bicicletă în copilărie, dar că taică-său îl mai trimitea cu treabă și i-o dădea pe-a lui. Dar omul a vrut să facă ciclism profesionist într-o țară unde puține lucruri erau făcute profesionst; așa că a făcut. Vorba ”Tânărului Papă”, Jude Law: It’s death to settle for things in life.

Acesta nu este un mesaj de încurajare; este prea târziu pentru optimism, dar haidem să fiți practici: așa cum se poate mai rău, se poate și mai bine. Ieșiți în stoluri, faceți bine!

 

| Foto: UCI, Tour du Rwanda

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.