„Îmi place să concurez, asta mă atrage în fiecare zi în sală.” Larisei Iordache i-au lipsit competițiile în ultimul an, dar revine la Europenele de la Cluj

Larisei Iordache i-au lipsit concursurile în ultimii ani. Accidentările i-au fragmentat pregătirea și au ținut-o departe de competiții importante, ca Europenele din 2015 sau turneul preolimpic din aprilie de anul trecut, unde România a ratat ultima șansă de calificare cu echipa la Jocurile Olimpice de la Rio, poate cel mai greu moment din istoria acestui sport.

Sentimentul pe care-l are când evoluează într-o competiție importantă, în fața publicului, e ce-i place cel mai mult la gimnastică. Asta o face să revină în fiecare zi la antrenament și să treacă peste monotonia rutinei zilnice. „Îmi place mult sentimentul pe care îl am când sunt acolo, în sala de concurs sau în timpul exercițiului, e un sentiment pe care nu-l poți descrie, pentru că doar tu îl poți simți”, ne-a spus recent.

De la primele vizite în sala de gimnastică, la cinci ani și jumătate, abia aștepta să urce pe bârnă. N-au dus-o părinții, cum se întâmplă de obicei cu micile gimnaste. A fost descoperită de o antrenoare de la Dinamo în parc, în timp ce învăța să se dea pe role. În prima zi n-a vrut să intre în sală, a stat și-a plâns în fața ei, dar după câteva zile a spus că vrea să încerce.

„E un sport foarte frumos, dar și greu”, spune acum Larisa, care până la 20 de ani a strâns cinci medalii de aur, cinci de argint și un bronz la campionatele europene, două de argint și două de bronz la mondiale și un bronz olimpic cu echipa, în 2012. „Zi de zi la antrenament sunt mii de repetări. Mie îmi place mult să lucrez tehnic, însă sunt și zile când nu te simți bine sau ai dureri. Atunci intervine antrenorul și-ți spune: Haide, trebuie să tragi de tine, acum trebuie să acumulezi.”

De-a lungul timpului, au fost însă și momente grele, zile în care a vrut să abandoneze. „Mama ar trebui să știe cel mai bine”, spune râzând, iar mama gimnastei, care o însoțește la interviu, aprobă din cap.

Deva-Izvorani-București

Avea 10 ani când a plecat de acasă. Întâi la Onești, la lotul de junioare, apoi la Deva. „Când m-au dus părinții la Onești am realizat că e o treabă serioasă, fiind copil nu-ți dai seama.” I-a plăcut că a progresat repede, dar i-a fost și greu să fie departe de familie, care o vizita aproape săptămânal.

La Onești, ajunsese în locul de unde a început gimnastica și Nadia, modelul ei. „Am văzut-o în nenumărate concursuri când eram mai mică. Am învățat de la ea cum să am încredere în mine, pentru că ea când urca pe aparat făcea totul cu lejeritate, era plină de încredere. Pur și simplu mergea de la sine, nu părea nimic forțat.”

În 2010, lotul de senioare s-a mutat de la Deva la Izvorani, iar anul trecut la București, la Lia Manoliu. I-a fost mai ușor să fie aproape de casă, să ajungă mai des la facultate, sau „să-și rezolve una, alta”. Face parte dintr-o generație cu mai multă libertate decât cele dinaintea ei, dar crede că asta nu e mereu ușor.

„E un pic mai greu când ai mai multă libertate, pentru că trebuie să te abții singură de la tot, să te concentrezi pe concursul care urmează. Acum, înainte de Europene, încerc să mă limitez doar la antrenamente și odihnă.”

Europenele de la Cluj (19-23 aprilie) sunt prima competiție la care participă după aproape un an. După ce-a lipsit mare parte din 2015, în primăvara lui 2016 s-a accidentat din nou, la mână, o pierdere pentru echipă în drumul spre Rio. Iar anul ăsta a ratat câteva concursuri de pregătire pentru Europene, din cauza unei inflamații la călcâi. „Larisa Iordache e una dintre cele mai talentate gimnaste pe care le-am văzut, însă e extrem de ghinionistă și măcinată de dese accidentări”, ne spunea anul trecut Mariana Bitang.

Larisa crede că accidentările dese se datorează uzurii și faptului că gimnastica modernă îți cere să-ți depășești mereu limitele. „Când eram mai mică nu stăteam o clipă, antrenorii îmi ziceau să mă opresc. Iar acum, când a crescut și dificultatea, trebuie să faci mereu mai mult. Încerc să trag de mine cât mai mult posibil, să-mi găsesc un integral cât mai bine cotat.”

Nanning 2014

Nu e de mirare că cel mai important rezultat al ei de până acum, argintul la individual compus și cel de la sol, ambele obținute la Campionatele Mondiale din 2014 de la Nanning, au venit după o perioadă lipsită de accidente, în care s-a putut antrena constant.

„A fost, deocamdată, apogeul carierei. A fost o perioadă foarte frumoasă, că n-am avut accidentări și am putut să mă antrenez încontinuu și să progresez, să mă simt sigură pe mine la fiecare aparat. Iar la Nanning am crescut de la o zi la alta și m-am simțit foarte bine.”

Glasgow 2015

Când o întrebi care a fost cel mai greu de trecut obstacol de până acum, te-ai aștepta să spună că momentul Rio, când a fost în Brazilia ca rezervă. Dar ea răspunde repede: Campionatele Mondiale de la Glasgow din 2015, când echipa a ratat, prima oară în istorie, calificarea olimpică și n-a prins finala de opt.

„A fost un șoc pentru mine, două zile n-a putut nimeni să vorbească cu mine după calificări. Sincer, și acum cred că e un mister pentru fiecare fată din echipă ce s-a întâmplat acolo. Nu poți să cauți scuze, ghinionul ți-l faci singur, norocul ți-l faci singur; trebuie doar să muncești.”

A primit multe mesaje de încurajare atunci, între ratarea din calificări și finala la individual compus, când a urcat pe a treia treaptă a podiumului; a înțeles că „sunt și eșecuri în viață, trebuie să te ridici. În timpul concursului de individual compus mi-am zis doar că trebuie să mă distrez și să arăt că fac ce-mi place.”

Rio 2016

Revenim la vara lui 2016, pe care Larisa ține s-o plaseze în context, ca parte dintr-un an dificil. „Anul trecut pentru mine a fost un amalgam de sentimente, de lucruri mai bune și mai puțin bune, dar am avut de unde învăța, și din greșelile mele, și din ce mi s-a întâmplat.”

A fost accidentarea, apoi incertitudinea prezenței la Olimpiadă. Ca echipă necalificată, România putea alege o gimnastă care să concureze la individual, iar decizia Federației a durat două luni și a împărțit lumea gimnasticii în două tabere: cei care ar fi vrut-o pe Larisa la Rio, pentru că în ultimii ani a fost  singura care a ținut aproape de elita internațională și pentru că avea șanse mai mari la individual compus, și cei care au spus că experiența lui Ponor, mai ales la bârnă, ar crește șansele unei medalii.

Ready! ? Rio 2016 ✈❤ #Rio #TeamRomania ???? pic.twitter.com/wcrIITr9sk

— Larisa Iordache (@Larisa_Iordache) July 31, 2016

Larisa a sperat și s-a pregătit până în ultimul moment. Când Ponor a fost numită portdrapel de Comitetul Olimpic, Federația a trimis-o și pe gimnasta de 20 de ani în Brazilia, ca rezervă. Nu i-au asigurat însă o sală de antrenament, astfel că primele zile a făcut doar pregătire fizică. „M-am antrenat după câteva zile, după ce mi s-a găsit o sala de gimnastică, până înainte de ziua de calificări. Însă deja îmi pierdusem speranța.”

Deși era acolo, a urmărit competiția la televizor. „Nu prea îmi place să mă uit la concurs din tribună, mai ales când știu că aș fi putut să fiu acolo. A fost greu c-am fost acolo, cred că dacă eram acasă cu familia treceam mai ușor peste. Dar am avut de învățat și din asta.”

A învățat în primul rând că cel mai important e să fie sănătoasă. „E tot ce-mi doresc, pentru că atunci când sunt sănătoasă îmi iese tot ce-mi propun. Și să am în continuare plăcerea să fac gimnastică.” Așa că nu privește deocamdată spre Tokyo, ci la următorul concurs.

Adică spre Europenele de la Cluj, prima competiție oficială după aproape un an, prima apariție importantă după Rio. Are emoții, dar încearcă să nu pună presiune pe ea, ci doar să facă ce-i place.

Corespondențele de la Cluj și celelalte articole dedicate Campionatelor Europene de Gimnastică Artistică Petrom sunt oferite, pe Lead.ro, de OMV Petrom.

Urmărește secțiunea dedicată pe Lead.ro ca să nu ratezi niciunul dintre articole.