LEAD
Perspectivă

Între jucătorii care „poartă steagul morţii“ și cei care poartă doar speranța. Sau basmul întunecat al naţionalei Siriei

Omar Al Soma şi-a proptit mâinile în şolduri şi aşteaptă semnalul. Atacantul poreclit „Zlatan de Siria“ e înalt şi zvelt, dar se micşorează cu fiecare secundă care trece. Tensiunea îi apasă pe umerii laţi, iar arbitrul parcă nu mai vrea să fluiere.

În faţa sa, portarul Matt Ryan stă nemişcat pe linia porţii şi nu-l scapă din priviri. Liniştea de mormânt din stadionul Hang Jebat din Krubong face cu atât mai strident şuieratul care anunţă că a venit timpul pentru executarea penaltiului din minutul 85. Al Soma își îndreaptă brusc spinarea şi cei patru paşi făcuţi înspre minge sunt unul mai hotărât ca celălalt. Din momentul în care gheata face contact cu mingea, dispare orice dubiu – Ryan s-a azvârlit deja în direcţia greşită. Oricum nu contează, pentru că şutul se duce direct în vinclu: 1-1.

Așa a egalat Siria pe Australia, în primul meci al barajului de calificare pentru Cupa Mondială, duminica trecută. Siria a rămas invincibilă „acasă“, pe un stadion umplut iarăşi doar pe sfert. În toată această campanie, „acasă“ a fost în Krubong, Malaezia, singurul loc care le-a oferit un cămin. Asta pentru că acasă bombele încă zboară, oamenii încă mor şi dictatorul încă conduce.

Și în mijlocul celui mai devastator război civil al secolului XXI, naţionala de fotbal a Siriei a încercat să facă ce nu a reuşit vreodată pe timp de pace: să ajungă la un campionat mondial. Însă nu toţi sirienii i-au ţinut pumnii strânşi.

*

„Comunitatea imaginată a milioane de oameni pare mai reală sub forma unei echipe de 11 oameni cu nume și premune.“

Dacă teza lui Eric Hobsbawm, mare sociolog al secolului XX, e adevărată, atunci în cazul celor 11 sirieni care păşesc pe teren sub steagul lor naţional există cel puțin două comunităţi imaginate incompatibile. Una dintre ele are chipul urât al dictaturii care a ruinat o naţiune. E acelaşi chip pe care câteva sute de fani expatriaţi l-au afişat în Malaezia, după un egal contra Coreei de Sud anul trecut. Un banner uriaş cu portretul lui Bashar al-Assad – poate că de-asta a produs ESPN un documentar recent cu titlul „Echipa dictatorului“.

Porecla asta e întărită de cuvintele fostului antrenor, Fajr Ibrahim, care a contribuit mult la succesul din calificări: „Ştim că preşedintele nostru e omul potrivit, un om foarte, foarte mare. Fără preşedintele nostru, Siria e distrusă.“ E lesne de înţeles de ce cuvintele astea au ajuns lectură obligatorie pentru milioanele de refugiaţi şi rebeli care luptă împotriva regimului – şi de ce mulţi spun că jucătorii naţionalei „poartă steagul morţii.“

Expresia îi aparţine lui Firas Al Ali, unul dintre cei mai cunoscuţi fotbalişti sirieni. Acum şase ani, Ali deţinea trei locuinţe în Damasc şi se bucura de toată faima pe care sportul ăsta o poate aduce. Astăzi, un cort alb într-un centru de refugiaţi din sudul Turciei e tot ce i-a rămas. El şi familia sa au lăsat totul în urmă după ce oraşul lor natal, Hama, a fost devastat în repetate rânduri de replicile draconice ale regimului în urma protestelor din 2011.

Să-ţi vezi rudele şi prietenii pierind într-o ploaie de obuze nu lasă loc de prea multă ambiguitate: „[A juca pentru echipa naţională] e o dezonoare. Cum te-ai simţi dacă ai juca sub steagul ăsta şi purtând imaginea singurei persoane responsabile pentru moartea şi expulzarea a peste şapte milioane de sirieni?“

Nu e ca şi cum doar fostul antrenor Ibrahim e un aderent înfocat al dictatorului. Fadi Dobbas conduce delegaţia sportivă a Siriei și e vice-preşedintele Federaţiei de Fotbal. Pentru el e cât se poate de clar pentru cine joacă echipa asta: „Orice sirian îl reprezintă pe preşedintele Bashar al-Assad şi Excelenţa Sa preşedintele Dr. Bashar al-Assad ne reprezintă pe noi. Suntem mândri de preşedintele nostru.“

Orice dizidenţă faţă de mesajul ăsta e o minciună, spune Dobbas: problema milioanelor de refugiaţi e că „sunt în afara Siriei şi se reprezintă doar pe ei înşişi.“

*

Că în mijlocul bătăliei violente din Siria mai e loc şi de una simbolică, în jurul echipei naţionale, e remarcabil. Mulţi oponenţi ai regimului nu sunt pregătiţi să-l lase pe Assad să le confişte şi fotbalul.

„Visul meu e să văd Siria calificată la Cupa Mondială. Asta nu e echipa lui Assad, e echipa Siriei,“ spune Wafi al-Bahsh pentru The Guardian. La fel simt şi suporterii dintr-un grup aflat în exil, oameni care-și susţin naționala de la depărtare, din Beirut: „Sunt mândru de cât de departe au ajuns. Sunt mândru că echipa include membri din opoziţie. Sunt mândru că, deşi sunt faliţi şi n-au mijloacele să se antreneze ca alte echipe, au ajuns atât de departe.“

E curios cum regimul sirian a redescoperit brusc microbul. „Înainte, sportul nu ajungea niciodată pe prima pagină,“ observă Akram, unul dintre băieţii din Beirut. Până de curând, stadioanele erau bune doar ca baze pentru lansarea asaltului asupra adversarilor. Asta a văzut Firas Al Ali cu ochii săi într-o zi când s-a prezentat la antrenamente în Damasc şi s-a trezit că trebuie să împartă terenul cu un arsenal militar.

Mai puţin curioasă e poziţia luată de FIFA, care s-a spălat pe mâini de toată povestea asta. Organizaţia care nu s-a sfiit să suspende zeci de federaţii naţionale în secunda în care a mirosit „implicări politice“ în chestiuni fotbalistice nu vede nimic politic în ceea ce se întâmplă cu naţionala Siriei. Iar răspunsul nu s-a schimbat nici când Ayman Kasheet, un fost jucător refugiat acum în Suedia, s-a prezentat la sediul FIFA cu un dosar în care erau detaliate toate abuzurile clare ale Federaţiei de Fotbal siriene. „Să le fie ruşine,“ spune, între lacrimi, Kasheet, în faţa camerelor ESPN.

Entuziasmul oportunist din jurul campaniei de calificare e încă o dovadă a felului în care „guvernul controlează şi se foloseşte de fiecare aspect al vieţii sociale,“ cum spune Hashem într-un interviu luat de The Guardian. „Totuşi, eu susţin echipa. Nu pot să-i consider pe jucători responsabili, pentru că ei se joacă cu mingea, nu cu arme.“

*

La mijloc se află jucătorii, acei 11 oameni cu nume și prenume care nu mai ştiu nici ei ce și pe cine reprezintă. Nimeni nu ştie asta mai bine decât Firas al-Khatib, pentru mulţi cel mai mare jucător din istoria Siriei. În 2012, înfăşurat în culorile revoluţiei, Khatib anunţa că nu va mai juca pentru echipa naţională „cât timp cad bombe oriunde în Siria.“ Cinci ani mai târziu, atacantul se pregăteşte să îmbrace tricoul roşu în returul cu Australia.

Khatib s-a răzgândit în primavara asta, din motive pe care refuză să le specifice, dar care au clar o legătură cu familia sa, aflată încă în Siria. „Mi-e frică,“ îi spune jurnalistului Steve Fainaru. „În Siria, dacă vorbeşti, cineva o să te omoare. O să te omoare pentru ceea ce gândeşti.“

Foşti prieteni şi colegi i-au trimis mesaje în care îl avertizează că va ajunge „în ghena de gunoi a istoriei, împreună cu toţi ceilalţi care l-au susţinut pe criminalul Bashar al-Assad.“

Khatib încearcă din răsputeri să găsească calea de mijloc: „Nu vreau să mă întorc acasă pentru că joc în echipa naţională sau pentru că susţin sau nu susţin un guvern. Vreau să mă întorc în Siria ca un simplu om din Siria. Vreau să-mi văd în sfârşit părinţii şi fraţii.“

Şi mijlocaşul Zaher Midani trebuie să facă echilibru pe o coardă subţire. „Avem o motivaţie uriaşă: să facem poporul sirian fericit.“ Asta îşi doreşte şi Khatib: „Vrem să fim fericiţi. Vrem ceva care să ne facă fericiţi. Tot ce e în Siria acum ne face trişti.“

Dar adevărul sumbru, de care Khatib e dureros de conştient, e cel al oricărui război civil: „Orice s-ar întâmpla, 12 milioane de sirieni mă vor iubi şi 12 milioane îşi vor dori să mă omoare.“

*

Omar Al Soma şi-a proptit mâinile în şolduri şi aşteaptă din nou semnalul. După aproape 120 de minute de alergat, e ud-leoarcă. Siria a jucat în 10 oameni încă din primele secunde ale prelungirilor, iar la Sydney e umezeală mare. Ca şi restul coechipierilor, Al Soma s-a prăbuşit deja o dată din cauza crampelor. Acum îşi trage sufletul, gâfâind, şi îl fixează pe Matt Ryan cu o privire disperată. Nu mai sunt doar 11 metri între el şi portar – sunt peste 25. Fluierul întârzie şi miile de sirieni din tribune se uită ba la el, ba la tabela care anunţă sec: 2-1 pentru Australia, minutul 119.

Pe bancă, vice-preşedintele Fadi Dobbas cere încă explicaţii fostului arbitru principal, înlocuit de al patrulea oficial după o accidentare. În tribune se văd sute de steaguri siriene, dar niciun portret al dictatorului. E imposibil de ştiut ce și pe cine reprezintă aceşti 11 oameni pentru fiecare dintre fanii care acum îşi rod unghiile şi îşi ascund feţele. Dar e clar că, măcar pentru momentul ăsta, mingea, nu arma, e cel mai important lucru de pe lume.

Vine şuieratul – e timpul pentru executarea loviturii libere. Al Soma îşi şopteşte ceva, iar cei şase paşi făcuţi spre minge sunt unul mai hotărât ca celălalt. Din momentul în care gheata face contact cu mingea, dispare orice dubiu: Matt Ryan se întinde, dar nu poate ajunge. Oricum nu contează, pentru că mingea ciupeşte bara şi iese în aut.

 

Marți seară, dubla australianului Tim Cahill a oprit naționala Siriei în drumul ei complicat spre Campionatul Mondial din Rusia.

Comentează articolul
CM de Handbal 2017

„Timpul ne va duce acolo unde ne e locul.” În loc de concluzii, câteva idei despre echipa României și drumul ei la Mondial

© FOTO: Sorin Pana / Sport Pictures
13 decembrie 2017
Andrei Năstase

„Timpul ne va duce acolo unde ne e locul. Când echipa va termina Campionatul Mondial, trebuie să putem privi înapoi și să spunem: <am dat totul, suntem mândri de ce-am făcut>. Chiar dacă nu ajungi pe o anumită poziție, dacă dai tot și te poți uita în urmă cu satisfacție, cine te poate învinui pentru […]

Citeşte articolul
CM de Handbal 2017

Naționala de handbal a pierdut meciul, nu și suporterii

© FOTO: Sorin Pana / Sport Pictures
13 decembrie 2017
Andreea Giuclea

Cu o oră înainte de meciul din optimi cu Cehia, un steag tricolor aștepta singuratic pe un scaun din imensa sală din Leipzig. Lângă el, în picioare, stătea Mihaela, o suporteră din Brașov aflată la primul ei turneu final alături de echipa națională. Prietenii și colegele i-au făcut cadou deplasarea, pentru că știu cât iubește […]

Citeşte articolul
CM de Handbal 2017

Cristina Neagu: „Sunt tristă, frustrată, dezamăgită. Ne-a fost frică să visăm la mai mult”

© FOTO: Mihaela Bobar / www.ActionFoto.ro
12 decembrie 2017
Andreea Giuclea

Una din jucătoarele cele mai afectate de înfrângerea României cu Cehia din optimile Campionatului Mondial din Germania a fost Cristina Neagu. Căpitanul României, care înscrisese 13 goluri, a izbucnit în lacrimi imediat după fluierul de final, a îmbrățișat câțiva suporteri, de la care a primit un buchet de flori, apoi a fost printre primele care […]

Citeşte articolul
CM de Handbal 2017

Ambros Martin: „O înfrângere ca asta îți lasă urme în suflet și în minte. Am avut în față o mare oportunitate, trebuia să profităm”

© FOTO: Mihaela Bobar / www.ActionFoto.ro
12 decembrie 2017
Andreea Giuclea

După înfrângerea cu Cehia din optimile Campionatului Mondial, selecționerul Martin Ambros a așteptat șase minute începerea conferinței de presă. Șase minute în care a stat tăcut în fața jurnaliștilor, așteptând să vină antrenorul învingător, Jan Basny. A vorbit apoi despre greșelile pe care le-a făcut și el, și echipa, despre cât de mult și-au dorit fetele […]

Citeşte articolul
© 2017 Lead
Design: Live Design