Așa a început totul: „Darea la semnu”, primul turneu sportiv din țară, pistoalele lui Cuza Vodă, primul „trofeu” câștigat în România!

La început, sportul din România a fost mai mult fiță decât plăcere: o preocupare de vacanță, mai mult să vadă și „provincialii” cu ce se ocupă „ștudintele” român în anturajul bun de la Paris, Berlin și Viena. De bună seamă, demonstrațiile sportive ale studioșilor din generația pașoptistă n-au impresionat prea multă lume. Boiernașii noștri din țară aveau burdihanul mare pe supt giubelele largi – moda fanariotă încă nu trecuse cu totul pe la 1850 și ceva, iar moda nouă, Occidentală, adusă tot de tinerii ce studiau prin marile capitale europene, intra în obișnuința Bucuresciului la fel de greu ca obiceiul exercițiilor sportive. Iar dacă boierul de Capitală avea prea puține în comun cu mișcarea fizică, bietul țăran fix de sport mai avea chef după o zi de dat la prașilă…

Ce-i drept, prin Cișmigiul amenajat din ordinul generalului Pavel Kiseleff, „spre bulevard”, era o pajiște cu flori pe care se țineau tot felul de serbări, din care nu lipseau întrecerile de bărci pe lac sau alergările în jurul Rondului, prilej de hârjoneală mai mult decât concursuri serioase.

Cu timpul, exercițiile fizice au fost adoptate de armată – mai mult facultativ decât obligatoriu, cam cum e azi prin liceele noastre. Ambiția lui Alexandru Ioan Cuza, cel care a semnat în 1863 primele decrete legate de sport în Principatele Române, avea să dea roade abia după jumătate de secol, după 1900, odată cu primele performanțe internaționale și, bineînțeles, după ce „football”-ul a început să atragă tot mai mulți practicanți și încă și mai mulți fani.

Până atunci, însă, mulți peri albi i-au ieșit profesorului Gheorghe Moceanu (foto sus), ardeleanul care, ajuns în capitala Principatelor, a devenit primul profesor român de educație fizică. Nu era zi ca „bădița Gheorghe” să nu apară pe maidanul din Culmea Veche, privind cu drag joaca puștanilor. Și nu o dată s-a întâmplat ca seriosul domn în redingotă neagră și joben să intre alături de copii la o „bușită” ori chiar să se întreacă la fugă cu șprințarii în pantaloni scurți.

Dintre puștii din Culmea Veche a ales „bădița Gheorghe” prima echipă de gimnastică din Principate, cu care, deja prin 1865, făcea demonstrații spectaculoase prin Capitală. În adolescență, Ghiță Moceanu fusese trapezist prin Budapesta, acolo a învățat gimnastica acrobatică, alături de colegii de trupă. După 1861, și după ce predase o vreme la Cluj, la Gimnaziul catolic, „bădița” a trecut granița și s-a mutat în București.

În nici doi ani, avântatul dascăl a reușit să-l convingă pe generalul Florescu să introducă educația fizică în Armată. Generalul Florescu l-a convins repede, apoi, pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza (foto mai jos), care, în 1863, a dat lege în acest sens și a început dotarea cu aparate și instalații de gimnastică a școlilor militare din Iași, Craiova și București.

În 1862, înainte ca Vodă să legifereze sportul în România, în Capitală ia ființă „Societatea de dare la semnu Bucuresci”, considerat a fi, dacă nu primul, unul dintre primele cluburi sportive din țara noastră. După nume, „darea la semnu” pare azi un sport din categoria „halbere”. Dar, în calchierea naivă a epocii aceleia romantice a sportului, „darea la semnu” desemna tirul, sportul care ne-a adus, după Război, prima medalie olimpică de aur, la Helsinki, prin Iosif Sârbu (foto main).

Cu șapte decenii înaintea acestei performanțe istorice, Bucureștiul găzduia „cea dintâi serbare de dare la sămnu”, după cum anunța ziarul „Buciumul”. Organizat de „Societatea Bucuresci”, concursul de tras la țintă era dedicat tuturor gradelor din armata  română.

Ca să crească miza acestui prim concurs sportiv din România, însuși Cuza Vodă a fost cel care a oferit marele premiu: două superbe și foarte valoroase pistoale din panoplia personală. Cu aceste două pistoale ale lui Cuza a început marea aventură a sportului românesc: 89 de medalii olimpice de aur, 95 de argint și 122 de bronz.