Ați văzut vreodată cum se prinde o muscă într-o pânză de păianjen? La început, pânza parcă nici nu există și zumzăitul muștei pare la fel de puternic. Apoi, ea se luptă și se încâlcește tot mai tare, până când nu-și mai poate mișca picioarele. Așa arată toate evoluțiile României în grupe – preliminare sau de turnee final – de mulți ani încoace: un chin continuu, la început mai domol, apoi din ce mai greu de suportat.
Grupa aceasta a turneului final a fost, din punct de vedere valoric, ca una din preliminarii. Franța, Elveția și Albania: mare noroc am avut! Mai mult, mergeau mai departe nu doar primele două echipe, ci și majoritatea celor de pe locul al treilea. Dacă nici în condițiile astea nu am trecut de grupe, înseamnă că doar cu dacă s-ar retrage una dintre adversare am avea șanse.
Adevărul este că suntem foarte slabi la acest sport, dar nici nu facem nimic să nu fim. Sorin Cârțu avea dreptate: e cea mai slabă națională a României, cel puțin din anii ’70 încoace. Noroc că încă n-o știm pe cea de peste vreo cinci ani! Atunci va fi o performanță că băieții vor nimeri mingea cu piciorul o dată din trei încercări.
În această confrerie a mediocrității asumate și chiar încurajate, suntem campioni mondiali la a ne minți singuri. În fața echipelor puternice, se însumau sumele de transfer ale adversarilor și argumentul : păi, ei sunt de zece ori mai buni ca noi, să fim mulțumiți dacă nu ne bat la patru goluri diferență. Ei, iată că ne-a bătut o selecționată compusă și din fotbaliști care joacă la Como, FC Karabah, PAS Giannina, FC Zürich și Frosinone. Reacții? Același Anghel Iordănescu: “Nu ne reproşăm nimic. Nu este o zi aşa de neagră cum o vedeţi dumneavoastră”. Sau: “Pentru noi a fost o performanță că am ajuns aici”.
Doar nu vă așteptați ca dintr-un fotbal corupt, unde se spălau bani cu nemiluita, să iasă fotbaliști buni. Doar nu credeați că un tehnician de 66 de ani, care – cu tot respectul pentru Anghel Iordănescu – n-a mai antrenat, de zece ani încoace, decât în țările arabe va aduce un suflu nou la echipa națională.
Cu adevărat important e însă momentul de după un astfel de eșec. Este, din nou, nevoie de un restart; se va face o simplă rotire de cadre. Nimeni nu este cu adevărat interesat într-o reconstrucție temeinică, pentru că aceasta ar presupune schimbări majore, iar oamenii vor să rămână în funcții.
Înfrângerea cu adevărat dureroasă nu este cea din fața Albaniei, ci cea pe care ne-o administrăm singuri, de atâția ani.
Articol preluat de pe blogul autorului, adriangeorgescu.ro
