La 5.30 a.m. nici că-mi venea să scot nasul dintre perne, să mă îmbrac, să mă încalț, darămite să prind un taxi, să prind IR-ul de 6:00 la care aveam deja bilet și care urma să mă ducă în Bușteni. Îmi cumpărasem biletul dinainte special, știam că doar asta poate să mă dea jos din pat la ora aia, să mă facă să-mi urmez singură planul. Îmi mai făcusem program de urcat singură pe-un munte sau pe altul, și povestea se termina cu mine dimineața sub plapumă spunând că „weekendul viitor sigur, acum somn”. Nu aștepta nimeni după mine în gară, de ce m-aș sinchisi? Am reușit, însă, să sar, după multe snoozuri, să mă îmbrac în două minute, să-mi iau rucsacul făcut de seara și să prind singurul taximetrist care abia ce-și cumpăra o cafea.
Gara de Nord era tăcută la ora aia, cafeaua mea luată de la un automat slabă și puțină, ca toate cafelele de doi lei. Trenul aerisit, eu într-una din cabinele lui, mă gândeam ce mișto erau banchetele alea maro dinainte, din piele (sau ce era), așa răcoroase vara, așa bune de ațipit pe ele instant. Să fii pasăre de noapte, să te culci pe la 2 noaptea și să te trezești peste trei ore juma’ nu e cea mai bună combinație (și e mai dureros decât acum 3-4 ani, când nu dormeam deloc în noaptea dinaintea unei ture), dar ne trăim vremurile, presupun, fără să ne dăm seama. Alea în care trebuie să ții pasul, în care trebuie să faci cât mai multe în același timp, pentru c-o să ai timp de dormit pe lumea ailaltă. Alea în care-ți pică ochii-n gură, dar zâmbești totuși într-un colț, că ești în tren și ăsta e primul pas din performanța zilei.
După ce-am trecut și de performanța de a nu rata stația Bușteni (mă tot gândeam și ce amuzant trebuie să fie pentru străini să călătorească cu CFR, să fie mereu în alertă ca să nimerească stația potrivită), m-am dus să-mi cumpăr două sendvișuri, trei banane și-o sticlă de apă, ca să am pentru drum. Și o a doua cafea (la fel de leșinată) de sorbit în drumul meu spre pădure. Începeam să mă înviorez, totuși, ochii reveneau în orbite și refăceam planul în cap. Urma să ajung sus, până pe Vârful Omu. Urma să și cobor în aceeași zi, pentru că mai trecusem prin experiența statului „degeaba” acolo sus. Vremurile pe care le trăim mă strică și nu știu să împiedic asta, să pun pauză. Totul se întâmplă în viteză și orice alt ritm mi se pare straniu. Mă grăbesc prin oraș, încercând să ajung la timp pe unde am nevoie, mă agit și pe munte, pentru că am fost obișnuită cu ture de 8-10 ore pe zi (într-un caz fericit). M-am văzut intrată în pădure pe la 8:30 dimineața pe triunghi roșu și m-a lovit liniștea întreruptă doar de ciripit de păsărele, ciocănitoare ambițioase și ramuri de copaci scârțâinde. Așa dor îmi fusese. Zilnic mi se face dor de sunetele astea în București, mai mare dor de alpin, creste și jnepeni, însă pădurea e procesul „dureros”, dar și răcoros prin care trebuie să treci ca să ajungi acolo sus, unde-ți dorești. Aici fiecare insert metafora proprie. Mai bați din palme, mai scoți câte-o chițăială ca să nu-ți iasă urși în cale și-ți vezi de drum cu speranța că ceva din Universul ăsta, (sau unul paralel) o să aibă grijă de tine.
Am dat curând de un râu care curgea cu spor și am profitat ca să-mi răcoresc ceafa încinsă, fruntea transpirată, mâinile și să-mi înlocuiesc apa îmbuteliată. Am mâncat acolo o banană și-am plecat mai departe. N-am putut să stau mai mult, deși sunetul ăla de apă prelingându-se e printre cele mai liniștitoare din pădure. Mai aveam drum lung și timpul trecea. Am lăsat și o turmă de pufoșenii behăitoare în urmă, în îngrămădeala lor, una în dosul alteia, cu lătratul câinilor care vor doar băgare de seamă. M-am bucurat că n-a trebuit să mai fac eu gălăgie pentru o bucată de drum. Am început apoi să urc pe versant, să tot schimb versanții și să dau de grupuri de 5-10 oameni care coborau de la Cabana Mălăiești, la 1720 metri, unde urma să mă opresc și eu pentru a treia cafea. Până la cabană poate să-ți moară elanul și entuziasmul de câteva ori. Pădure, pădure, urcat, coborât, încă un pic de pădure. Abia față-n față cu Mălăiești poți spune c-ai coborât în căldarea de stânci și c-ai lăsat copacii în urmă. Tura asta urma să-mi spună și mie dacă-s în stare să parcurg drumul ăsta într-o zi. În capul meu avea și nu prea avea sens. De ce fac asta? De ce nu rămân la Omu măcar, ca să inspir liniștită ce-am urcat? Dar de ce-aș rămâne, n-are rost, am treabă acasă. N-am timp, n-am timp.
Ajunsesem la Mălăiești după ce un grup care era pentru prima oară în Bucegi mă pozase ca să țină minte c-au dat de-o singuratică. Făcusem trei ore juma’ până acolo (era ora 12:00), când pe marcajele de jos scria 5-6 ore. Mă rog, orele sunt gândite și pentru cei care străbat pentru prima oară traseele și trebuie să recunosc că mi-a crescut încrederea că se poate să ajung pe seară în Bușteni – până aici ieșise mai bine decât preconizasem. Terasa cabanei era plină de grupuri care-și beau cafelele, mâncau ciorbe, beau o bere sau mai multe (luni era liber, deci weekend prelungit). Cabana asta fusese primul meu traseu într-o iarnă de acum nouă ani și căldarea asta mi se pare în continuare cea mai primitoare din Bucegi. Câteodată sunt măgăruși, cai și câini care întâmpină, care acum hoinăreau, pesemne. M-am uitat lung la vechea cabană, care acum e sediu salvamont, în care-am dormit la prici prima mea noapte la înălțime, cu chitară pe fundal, cu prea mult ceai în stomac, cu ochii mari pentru munțomani care ajunseseră acolo pe colțari, deci de pe trasee mai expuse (sau interzise oficial iarna). Atunci erau eroii mei, acum probabil nu m-ar mai impresiona.
Am scuturat nostalgia de pe umeri și-am pornit la pas prin spatele cabanei de data asta, pe bandă galbenă, spre Lacul Țigănești (singurul lac glaciar din Bucegi), apoi spre refugiul Țigănești. Am început cu un urcuș abrupt de vreo 25 minute care te scoate printre jnepeni, apoi te invită să continui pe curbă de nivel spre lac, apoi tot mai sus, spre Omu. M-am oprit des pe bucățica aia pieptiș, nu mai fusesem pe acolo și fiecare pas îmi schimba panorama căldării din care pornisem, zăream tot mai mici oamenii de la mese, dădeam numai de ferestre pe care-aș fi vrut să le-arunc și-n fața geamului meu din oraș. Pereții erau tot mai aproape. O minunăție. Acolo începea să merite cu adevărat ridicatul meu din pat la ora 5:30. Acolo, unde vâjul începea să-și arate colții, unde Padina Crucii trona dârză după jnepeniș. Am continuat pe curbă de nivel într-un pas constant, liniar, fără să mai capăt altitudine. Relaxarea pentru care nici măcar nu trebuie să te oprești aici era, ci doar să cobori privirea și spre florile colorate care tremurau fragile în bătaia vântului. Poate că nu m-am oprit deloc la o pauză strașnică, dar am făcut multe popasuri de zece secunde în care m-am minunat iar că-s acolo sus. Am mai pus un pas pe altul și am ajuns curând și la refugiul de la Țigănești, bila metalică în alb și roșu care așteaptă să adăpostească oamenii muntelui. Pentru că m-au mai tot întreabă oameni, nu, nu sunt cabane sub cheie la care plătești șederea pentru noapte, ci priciuri la adăpost, pe care îți așezi sacul de dormit și te odihnești peste zi/noapte. Unele arată bine (precum cel de la Țigănești), altele sunt deteriorate și pline de gunoaie lăsate de oameni.
Am trecut și de refugiu și am început urcarea pe bandă roșie spre Omu. Vântul se întețise, m-am oprit să-mi pun și geaca, (dacă până acolo mersesem în tricou) și am continuat lupta contra curentului. M-am mai oprit pe o coamă de unde aveam crestele la picioare și am zis că de asta trebuie să profit. M-am întins în iarbă cum ai sta ca să faci un îngeraș iarna în zăpadă și m-am relaxat un pic. M-am holbat la cer, apoi la creastă, apoi iar la cer, apoi la omuleții-punctulețe pe care-i vedeam în creasta de vizavi. Ce mici suntem câteodată. Nu cred c-am stat mai mult de două minute nici acolo. Chiar nu încercam să câștig vreun concurs personal, dar nu aveam stare să stau mai mult, deși pe drum îmi tot spuneam că ar fi trebuit. Dar poate fiecare corp își încarcă bateriile altfel. Poate curbele de nivel pe care-i dai și-i dai picioare, sunt, câteodată, de ajuns. Am ajuns repede și la o bucățică de Bucegi ruptă din Crai, despre care tot citisem. Adică stâncă zdravănă pe care m-am cocoțat pe ici pe colo, ca să-mi văd de drum. Se vorbiseră toate să mă întâmpine acolo sus și n-am putut decât să mă-nseninez și mai tare. Am trecut și de-un grup care poposise ascuns, pe câteva smocuri de iarbă și după alte câteva lanțuri de care m-am ajutat într-o urcare, am ajuns și-n platou. Pipota creștea. În cap nu aveam decât „Rege pe deal. Sclav în oraș. Buciumul sună cu jale, ca din ambalaj. Îmi vine să plec de unde-am venit. Mă-ntorc la origini, mă-ntorc în natură. Hai în oraș. De ce?- Ca să nu văd ce se petrece. Mă vrei în oraș, să mă ții ocupat, în timp ce se fură aurul din sat.” Nop, din păcate nu i-am găsit sus pe cei de la Subcarpați, dar mi-ar plăcea să aud că organizează un concert prin zonă, că s-ar potrivi în decor.
Deja nu mai știam cât e ceasul, îmi murise telefonul pe drum din cauza pozelor și filmulețelor, sau din cauza faptului că e un telefon prost. Tăbliile-săgeți care indicau traseele scârțâiau și se mișcau după voia vântului. Am trecut și de Hornurile Mălăieștiului și m-am oprit să studiez limbile de zăpadă care rămăseseră încă. Am continuat pe curbă de nivel și deja vedeam Cabana Omu. De fapt, se vedea încă dinainte de lanțurile stâncoase, de vizavi, de pe coamele Țigăneștiului. E mișto să vezi unde trebuie să ajungi, dar ajungi din nou la partea demoralizantă în care vezi panta finală spre cabană. Care e așa soft, așa largă și relaxată, care te face la psihic, că nu se mai termină. Încetinești, îți tragi sufletul mai des, te uți la norii cenușii care au amenințat toată ziua și le spui să stea cuminți acolo, că mai ai partea cea mai importantă din traseu. Coborârea.
În fața cabanei, veselie, oameni înghesuiți la intrarea în cabană cu ceaiurile între palme, în sala de mese înghesuială la cerut ciorbe. Am cerut și eu una de legume și m-am așezat la una dintre mese. Cea mai bună ciorbă, mai bună ca la orice restaurant fancy, comenta cuplul de lângă mine care venise pe jos de la Babele. Am dat din cap a confirmare, cu zâmbet tâmp pe față. Da, cea mai bună mâncare e aia pe care o meriți, cum cel mai bun ceai e ăla primit iarna, după ce ți s-au afundat picioarele până la genunchi în zăpadă, pe un traseu de opt ore. Chiar dacă e un ceai cu un kilogram de zahăr, sau cu un kil’ de rom (ei, asta nu a deranjat, de fapt, niciodată), e cel mai bun. De-asta e bine să-ți plănuiești (și)trasee care au și-o cabană în vârf. După solitudini pe traseu, după oameni cu care te saluți, unii singuri ca și tine, te așezi pe o bancă în Cabana Omu și împarți impresii și o ciorbă cu niște oameni pe care nu știi dacă o să-i vezi și-a doua oară în viață. Dar cine știe? I-am întrebat cât e ceasul. Era 15:35, deci făcusem trei ore de la Mălăiești la Omu. Eram în regulă. M-am mai fâțâit prin vâj un pic, am studiat oamenii care-și făceau poze cu vârful. Parc-aș fi vrut și eu una, dar oricum telefonul era mort și nu tânjeam neapărat după poze (decât la prime dăți pe un anume traseu).
Am început pe la 16:00 să mă rostogolesc pe Valea Cerbului din nou pe bandă galbenă, nu înainte de-a da ochii peste cap de câteva ori, că știam ce mă așteaptă. Vreo trei ore de coborâre care or să pară șapte, trecut printre ierburi, pietricele sub care s-ar putea să patinez, destulă pădure. Cea mai frumoasă parte din Cerbului e prima bucată în care ești însoțit de Acele Morarului pe stânga. Te oprești, le mai admiri, te mai întrebi o dată cum de se poate merge pe-acolo, pe sus. Te mai uiți în spate, Cabana Omu nu mai e, doar mult, mult munte demoralizant pentru cei în urcare. Este totuși, pentru mine, cel mai potrivit traseu de întors în Bușteni (când sunt singură), că așa se găsesc văi și brâne faine și ascunse de urmat (în grup, însă). E deschis, e înconjurat de pereți, deci am avut cu ce-mi clăti, o dată în plus, ochii și sufletul. Nu pot fi chiar atât de hateriță.
După alpin, în pădure, mă ajunsese oboseala din urmă. Mă întrebam încă o dată de ce fac asta? Discuție între mine și mine care durase toată ziua, fără concluzii. Îmi pâlpâiau tălpile și simțeam cum se coc bășicile pentru c-am fost și destul de inteligentă să-mi iau bocancii semi-rigizi în picioare, adică flexibilitate 0? Da. Mic lăcuț la degetele de la picioare? Da (bocancii de vară erau pe undeva, în altă casă, departe). Am ajuns pe la 19:00 în Bușteni cu aer proaspăt în plămâni, cu păr ciufulit de vâj, însă cam ruptă. Tot încercam să-mi dau seama dacă merită. M-am obosit deliberat, pentru că nu pot să mă abțin, pentru că totul trebuie să fie viteză, pentru că trebuia să-mi dovedesc eu mie că pot să fac asta într-o zi sau pentru că așa credeam eu, că trebuie să fiu neapărat luni în București? Sau sunt toate doar scuze ca să evit s-o iau mai încet. Asta rămâne dilema. Alte câteva trasee de genul și poate găsesc și niște răspunsuri.
„Orașul ăsta parcă mă vrea, să stau departe de natura mea.”
* Text înscris în concursul Reading Mountains 2017 organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine.
