„Sunt destul de optimistă pentru ce-o să urmeze.” Ce-a învățat pivotul naționalei de tineret din primul ei sezon la senioarele CSM-ului

Ștefania Jipa nu mai fusese acasă, la Onești, de la Crăciun, prinsă între meciuri cu CSM București, unde joacă pe post de pivot, în primul sezon de senioare, și stagii de pregătire ale naționalei de tineret, cu care se pregătea de Mondialul pe care Bucureștiul trebuia să-l găzduiască în iulie. (Într-un comunicat din 24 aprilie, Federația internațională a anunțat că acest turneu final se va juca între 2 și 13 decembrie.)

După victoria cu Râmnicu Vâlcea de pe 11 martie, jucătoarea de 20 de ani a profitat de câteva zile libere înainte de un nou cantonament al naționalei, urmat de un turneu amical în Rusia, și s-a dus la Onești. Acolo era când a aflat că turneul amical s-a anulat, și apoi că și campionatul intern s-a suspendat.

„Am zis că stau puțin și apoi n-am mai plecat. A fost o lovitură, nu eram pregătită pentru asta. A fost dificil. La început n-am conștientizat, credeam c-o să treacă destul de repede.” Când și-a dat seama că va dura, și-a comandat echipamente sportive și a rugat o prietenă să-i trimită niște haine, pentru că plecase cu gândul să stea câteva zile. „A trebuit să improvizez.” I-e dor de echipă și de antrenamentele împreună, pentru că „atunci când te antrenezi singur nu e la fel de stimulant, e plictisitor”. Se bucură însă de timpul alături de familie. N-a mai stat așa mult la Onești de când a plecat la Centrul de Excelență de la Vâlcea, la 15 ani, și-a început drumul în handbal.

„Chiar cred că pot să fac ceva cu asta”

Născută în orașul Nadiei, n-a vrut niciodată să încerce gimnastica, pentru că știa că e un sport strict. A ales handbalul, la fel ca prietenele ei, după o selecție în școală în clasa a cincea, și la început a fost distractiv. „Eram toate mereu împreună, eram același grupuleț, cum era în copilărie. Am rămas vreo patru ani așa, apoi fiecare a ales: liceu, învățat, sport.”

Era cea mai mică, iar când juca cu fetele mari, era mare lucru dacă primea o pasă la un antrenament. Dar îi plăcea și, de la an la an, a văzut cum jocul ei devine mai bun. După ce a fost numită „cel mai pivot” la o acțiune de selecție și chemată la Centrul de Excelență de la Vâlcea, i-a zis mamei: „Chiar cred că pot să fac ceva cu asta”.

I-a fost greu să plece de acasă, la 15 ani, dar s-a acomodat ușor, cu ajutorul fetelor. „Dorul oricum apare și acum, dupa atâta timp.” În clasa a XI-a, după doi ani la Vâlcea, s-a mutat în București, pentru că nu simțea că progresează și voia o schimbare.

„Mi-a plăcut foarte mult junioratul la CSM, am avut o echipă faină”. Chiar dacă cu sălile de antrenament era mai complicat, pentru că nu aveau un loc al lor – erau când în Sun Plaza, când în Floreasca, când în Agronomiei, când în Apollo -, să facă parte dintr-un club cu senioare așa valoroase a fost o motivație importantă, spune Ștefania. Le priveau din tribună la toate meciurile și uneori se antrenau cu ele. Așa și-a cunoscut idolul, pe Oana Manea. „Când am mers, acum doi ani, mi se părea wow să mă antrenez cu Oana Manea și toate fetele astea. Aveai emoții, mergeai într-un colțulet, nu te mișcai, stăteai acolo, ziceai Bună! și cam atât.” Senioarele le-au chemat în teren și le-au ajutat să se integreze, iar uneori au venit ele la antrenamentele lor.

Când CSM a câștigat Liga Campionilor, în 2016, a simțit și mai multă dorință de-a le călca pe urme. „A trebuit să ne motivăm mai mult ca să le ajungem oarecum, sau măcar să avem rezultate foarte bune, cum au avut și ele.” După trei titluri de campioană cu junioarele CSM-ului, după un ultim sezon jucat în paralel la Rapid, cu care a promovat în Liga Națională, a primit oferta de-a se alătura senioarelor la CSM și a simțit că i s-a împlinit un vis. „Voiam să rămân, având în vedere că au câștigat și Liga Campionilor, sunt și fetele care sunt, și cred că am ce să învăt de la ele peste tot, și în viață, și la sală, și afară.”

Știa și că o să-i fie greu să joace, dar a vrut să încerce. „Oriunde e greu, nu zic că e undeva ușor. Doar că trebuie să alegi și după nevoile pe care le ai tu. Să mă duc să fiu acolo, să încerc, să mă apropii, să încerc să mă depășesc pe mine. Și să le ajut și pe ele, poate.”

„Nu vrei să greșești și atunci greșești”

Privind în urmă la primul ei sezon la senioare, își amintește mai ales de victoria cu Vâlcea din Super Cupă. Își amintește și că la primele antrenamente era puțin speriată. „La început ești crispat, nu vrei să greșești și atunci greșești, și toată lumea zice nu-i nimic, stai liniștită. Dar a fost foarte fain, mie mi-a plăcut. Fetele au fost foarte drăguțe, îmi ziceau cum să stau să primesc mingea, am făcut și niște individualizare.”

La primul meci în care a jucat a fost „super emoționată”. Era acasă, cu Buzău, după înfrângerea de la Zalău, și s-a simțit crispată din cauza tensiunii. „Îmi doream atât de mult să ajut, nu neapărat să dau gol, dar să fiu acolo, să mă apăr, să fac tot posibilul”. „Acum e rândul meu”, și-a zis când antrenorul i-a spus să intre, „acum intru eu!” Pe teren, s-a mai relaxat. „Au fost niște faze bune, am dat și-un gol, după au venit încurajările fetelor și mă simțeam mult mai bine.”

A fost un sezon greu, cu multe meciuri strânse, și n-a jucat multe minute, pe un post pe care îl împarte cu doi pivoți valoroși precum Crina Pintea și Dragana Cvijic. Crede însă că experiența de-a juca și de a se antrena cu ele e la fel de valoroasă, în etapa carierei în care se află. „Crina m-a ajutat foarte mult, mi-a dat o grămadă de sfaturi. Și Cvija mi-a spus cum să mă poziționez, ce să fac și în apărare, și pe atac.”

Față de handbalul jucat la junioare, simte că nivelul fizic e mai ridicat, la fel și felul în care senioarele văd jocul. „La junioare, nu mi se părea mai nimic greu, eram destul de acomodată. La senioare, cel mai greu mi-a fost să fiu acolo pe semicerc și să încerc să mă lupt cu ele, pentru că era diferență de masă musculară între noi și era greu.”

La forța fizică vrea să lucreze mai mult. La lot, când joacă cu alte naționale, le simte puțin mai puternice. „Nicio echipă n-a stagnat sau regresat, toate au crescut, și se vede diferența. De la an la an, toată lumea încearcă să fie și mai bună. Trebuie cumva să vedem că nu suntem nici noi departe de ele, că ne putem bate.”

„Ne doream foarte mult să se țină la noi”

Când joacă pentru echipa națională e „un sentiment aparte”, și simte cum crește de la turneu la turneu. Locul 5 obținut la Europeanul de vara trecută a bucurat-o, dar își dorește să obțină mai mult cu generația ei.

Mondialul din vară era și rămâne – odată cu mutarea lui în decembrie – cel mai important obiectiv. Își dorește o medalie, „dacă se poate cea de aur”. Își dorea să vină mulți oameni să le susțină în luna iulie, să le dea încredere, să fie sala plină și ele „să arate tot ce pot, să fie cele mai bune”. Acum își dorește să se întâmple la fel în decembrie.

Dacă s-ar fi anulat, „ar fi fost un impact destul de mare, pentru că ne doream foarte mult să se țină la noi. Ar fi fost o dezamăgire pentru noi, pentru că putem să facem ceva frumos acasă. Dar, pe de o parte, ar fi fost destul de OK să nu se mai țină anul ăsta, dacă o să dureze foarte mult virusul.”

Acum, când IHF a reprogramat turneul pentru prima parte a lunii decembrie, Ștefania simte că obiectivele vor rămâne aceleași. „Până la urmă, toate echipele au avut și au aceeași situație ca noi, important e să ne adaptăm. Presiunea oricum va exista. Cred că va fi mai mare, pentru că a fost și chestia asta și toată lumea și-ar dori să fim acolo sus.”

Și-ar dori ca și liga națională să se încheie pe teren, dar o îngrijorează riscul de accidentări. „Mi-aș dori să se încheie pe teren, dar în același timp mi-aș dori să fim sănătoase și să nu apară accidentări. Pentru că după două luni de stat acasă e destul de greu să dai 100%. Sper doar să fiu destul de pregătită să fac față meciurilor.”

E un final ciudat pentru primul ei sezon la senioare, unul din care a învățat să aibă răbdare și mai multă încredere. „Nu mă așteptam la un final ca ăsta, dar sunt destul de optimistă pentru ce-o să urmeze. Sper să se termine totuși cu bine toată chestia asta. Și sunt destul de bucuroasă, am avut un an destul de bun, chiar dacă n-am jucat mult, am avut ce să învăț de la fete și a fost destul de diferit sezonul ăsta față de ce-a fost în trecut.”

Iar când privește în față, visează să ajungă cât mai sus, dar vrea s-o ia treptat. „Îmi doresc să fiu eu bine și să joc la un nivel destul de înalt. Adică îmi doresc să fiu la cea mai bună echipă, dar s-o iau treptat și să cresc din ce în ce mai mult, să evoluez pe lângă fete.”

*

Povestea Ștefaniei Jipa face parte din seria Handbal – Rising Stars, unde scriem despre formarea, evoluția și încercările sportivelor și sportivilor care vor duce handbalul românesc mai departe.

FOTO:Razvan Pasarica/SPORT PICTURES, FRH