„De câte ori ai o a doua șansă în viață?”. Diana Pirciu vrea ca cei 850 de voluntari pe care-i coordonează să se bucure de EURO2020

Diana Pirciu, manager de voluntari la EURO 2020 (11 iunie – 11 iulie), se trezește în fiecare zi la 6 fără 10. La 7 ajunge la Federația Română de Fotbal, unde lucrează ca project manager, și merge direct la biroul de acreditări, să verifice că au ajuns primii voluntari. E cel mai dificil rol: câte 20 de voluntari lucrează în ture, de la 7 dimineața la 8 seara, și le mulțumește că au venit și azi.

Celor noi le dă acreditările, contractul de voluntariat și kiturile cu uniformele turcoaz. Își verifică apoi cele șapte adrese de mail, are întâlniri și lucrează în paralel și pentru proiectele de CSR în care e implicată la Federație. Seara verifică turele de a doua zi, ca toți voluntarii să fie alocați rolurilor și nu adoarme până nu-i întreabă pe cei care au avut examen cum s-au descurcat, iar pe cei care fac naveta din alte orașe dacă au ajuns bine acasă.

„Echipa națională de voluntari”, cum le spune Diana celor 850 pe care-i coordonează, a început cantonamentul pentru cele patru meciuri găzduite de București cu o lună înainte de startul turneului. Au între 18 și 65 de ani și 50 de roluri în departamentele de acreditare, media, venue management, team service sau ticketing. Unii abia au împlinit 18 ani, alții au familii cu copii. Unii și-au luat concediu, alții lucrează în ture seara și pot veni la stadion dimineața. Comunicarea cu ei presupune 33 de grupuri de WhatsApp, o aplicație care-i anunță când încep turele, un grup de Facebook, mailuri și telefoane.

**

Diana are emoții în fiecare zi. Vrea ca totul să iasă bine, vrea ca voluntarii să fie mulțumiți, dar și ca echipa ei de coordonare să se bucure de experiență, pentru că știe cât de mult au muncit în ultimii doi ani, de când au început campania de recrutare.

Are emoții și pentru că, la 28 ani, e cel mai tânăr manager de voluntari din celelalte 11 orașe gazdă și uneori se întreabă ce o califică pentru așa o responsabilitate.

Dar știe și că a trecut prin momente mai grele și s-a descurcat. De exemplu, la 18 ani, când a plecat singură în SUA la facultate, fără să știe prea bine unde e Louisiana pe hartă, și a terminat magna cum laude. Sau când s-a operat de fractură la șold și a stat șase luni pe bară. Sau când a înțeles că nu va ajunge o mare campioană la tenis, dar că poate face performanță în alt domeniu.

„Toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat au fost cu emoții. Trăim pentru emoții, n-aș putea să fac lucruri fără să am emoții. Mai ales că sunt cu un prilej bun, nu există viață sau moarte, există bine sau mai puțin bine. Și, pentru mine, există odihnit sau neodihnit. Dacă sunt într-o zi în care am dormit bine și am făcut sport și am băut o cafea, nu mă oprește nimic.”

După 17 ani de tenis, un alt drum

Diana juca tenis de la șase ani și știa că dacă rămâne în Pitești o să devină antrenor de tenis și probabil va câștiga bine. Dar voia mai mult. N-a fost niciodată talentată ca Simona Halep, dar simțea că trebuie să existe o nișă pentru ea și a vrut s-o găsească. Nu avea nici bani să investească într-o carieră în tenis, un drum costisitor; dar ca să studieze în SUA putea obține o bursă.

A aplicat la 28 universități, a dat examenele necesare și a primit o bursă totală (sportivă și academică) la Universitatea McNeese State University. În prima săptămână, n-a știut că trebuie să intre într-o platformă online să-și descarce cursurile și temele. Îi era dor de familie, tăia zilele din calendar și abia aștepta să vină acasă. Dacă primea un B, se întreba de ce n-a luat A. Dacă nu era numărul 1 în echipa de tenis a facultății, se întreba de ce e pe 2.

Era concentrată să supraviețuiască, ca să primească bursa și anul următor, și abia în anul trei și-a dat seama că nu se bucură de ce trăiește. Când a fost aleasă căpitan al echipei de tenis a facultății sau vocea atleților, și-a zis că dacă cei din jur o apreciază, ar trebui să se aprecieze și ea mai mult. A înțeles că nu trebuie să fie bună la toate, e suficient să se descurce bine în domeniile de care e pasionată: sport, educație, voluntariat, CSR și project manangement.

Studiind marketing sportiv și comunicare și jucând pentru echipa facultății, a înțeles mai bine impactul sportului în comunitate. „Noi, ca atleți, eram exemplu pentru societate. Ne spunea antrenoarea: Even if you don’t wear your shirt, you wear your shirt. Era super responsabilitate. Și acum, când îmi iau tricoul echipei naționale, pentru mine e o mare responsabilitate.”

Sportivii universității participau la concursuri caritabile unde strângeau bani pentru echipa de tenis, și i-a plăcut felul în care comunitatea se coagula în jurul sportului local. A început să-și dorească să se întoarcă în țară și să aibă o astfel de contribuție aici, prin tenis. „Pentru mine tenisul fiind atât de important și ajutându-mă să descopăr lumea, am zis vin în România, că îmi doresc să schimb ceva în România.”

„Vocea și impactul fotbalului e atât de mare”

A scris Federației de Tenis, care nu avea atunci posturi disponibile, așa că s-a reorientat către fotbal. Nu fusese fană când era mică, dar vedea că e cel mai iubit sport din România și are impactul cel mai mare. A început în echipa marketing, apoi s-a mutat în echipa de CSR, alături de care a organizat Cupa Diversității – un turneu care combate rasismul și discriminarea –, a înființat naționala de nevăzători, a desfășurat proiecte de incluziune pentru copii cu sindrom Down sau cu autism sau de educație prin sport, cum e Youth Council, ajuns la a șasea ediție, care-și propune să creeze o comunitate de lideri care să producă schimbări pozitive în sport. Recent, au lansat Academia Națională de Fotbal, o platformă de e-learning care oferă cursuri pentru specialiștii din teren și pentru cei din afara lui: de instructor sporiv, preparator fizic, protecția copilului, nutriție sau ecologie.

Tot ce face acum îi aduce bucurie și asta e important pentru ea, de când a înțeles că tenisul devenise mai mult o obligație; mai mult „I have to play tennis” și nu „I want to play tennis”. „În facultate nu mai existau alternative. Dacă nu te antrenezi, nu joci în turneu; nu joci în turneu, nu te mai iau în echipă, deci nu mai ai bursă.”

Când și-a dat seama că nu poate ajunge oricum prea departe, și-a recalibrat obiectivele. „Eu dacă în continuare aș fi vrut să fiu Simona Halep aș fi fost în continuare frustrată. Am zis nu, eu vreau să fiu cel mai bun volunteer manager. Vreau să fiu cel mai bun project manager sau vreau să lansez cea mai faină platformă educațională.”

De câte ori ai o a doua șansă?

Succesul programului de voluntariat de la EURO, crede Diana, stă în echipa de coordonare pe care a format-o în 2019. Deși colegii ei sunt la fel de tineri, spune că sunt mult mai buni decât ea la unele lucruri, așa că se completează bine. Tudor Lupu, coordonator de voluntari, are propria agenție de publicitate și un label de muzică unde promovează DJ tineri; Ștefania Baciu, volunteer assistant manager, a coordonat programul național de voluntari al Habitat for Humanity România, iar Andrei Angelescu, și el volunteer assistant manager, a studiat în Anglia și a fost voluntar la Campionatul Mondial de fotbal feminin din 2019 din Franța.

Împreună au creat campania de recrutare și de comunicare, sub ghidajul unui mentor UEFA. „Ei au avut planningul mare, noi a trebuit să-l umplem cu conținut generat aici, pentru că noi avem o cultură total diferită de Londra, care au avut Jocuri Olimpice, campionate europene, au baze mde date de voluntari. Noi am făcut totul de la zero”, spune Diana.

În vara lui 2019, au selectat, în urma interviurilor, 900 de voluntari din cei peste 2.600 de aplicanți. La început de 2020, cu două luni înainte de pandemie, toți erau distribuiți în roluri, primiseră mailuri și știau ce urmează să facă.

Când au aflat că turneul se amână cu un an, și-au propus să-i țină aproape pe cât mai mulți. S-au întâlnit online în zilele în care ar fi trebuit să fie la meciuri și le-au dat SMS-uri în care le-au spus să aibă grijă de ei și de cei din jur.

„De cate ori ai o a doua șansă în viață?”, i-au întrebat. „De câte ori ai ocazia să zici: Am participat la acea ediție EURO care s-a amânat?”

În toamnă, au sunat toți voluntarii să-i întrebe dacă sunt disponibili și vara următoare. Au făcut un alt call de înscriere. Unii s-au retras: fie s-au mutat din țară sau din oraș, fie au trecut în clasa a XII-a și au aflat că au examen în ziua meciului. Alții, care nu împliniseră 18 ani anul trecut, au putut să se înscrie acum.

Pe 8 mai, cu 35 de zile înainte de startul turneului, au lansat programul printr-un eveniment online la care au participat 700 de voluntari. Au făcut un tur virtual al Arenei Naționale, traininguri în funcție de departamente și au primit mesaje de la doi ambasadori EURO, foștii fotbaliști Alessandro Del Piero și Nuno Gomes.

De a doua zi, primii dintre ei au început activitatea în centrul de voluntariat de lângă stadion, un spațiu unde e și biroul echipei de coordonare, unde managerii fiecărui departament țin traininguri, unde în pauze voluntarii ascultă muzică, mănâncă sau se odihnesc pe pufuri colorate.

Diana speră ca, la ora primului meci, fiecare să știe ce are de făcut și să fie motivat să-și facă treaba cât mai bine. Mai crede că vor fi atât de ocupați încât nu vor simți cum trec meciurile, mai ales că mulți dintre ei nu le vor vedea. „Nici nu cred c-o să simt că nu văd meciul, având în vedere că nu joacă România. Cred că o să fiu focusată pe ce se întâmplă, ca toată lumea să fie pe poziții, ca oamenii să fie bine și entuziasmați. Și simt c-o să fie bucurie. Chiar bucurie și mândrie că au ajuns atât de departe.”

„Nu poate fi doar EURO și gata”

Vrea să profite de vizibilitatea oferită de Campionatului European și pentru viitoare proiecte. „Nu poate fi doar EURO și gata. Pentru asta am muncit, să pregătim terenul de după EURO. Vrem foarte mult să facem proiecte de CSR în zona de mediu, vrem să facem cursuri de nutriție și ecologie pentru copii, de protecția copilului în sport. Vocea și impactul fotbalului e atât de mare, pentru că și în cel mai mic sat se joacă fotbal, de asta simt că e atât de mare oportunitatea.”

Mai vrea să se folosească de expunerea oferită de turneu pentru a fi o voce pentru voluntari: pentru alte proiecte în care să-i implice, dar și pentru reglementări legislative care să încurajeze companiile și organizațiile să apeleze la ei. „Vreau să fim un exemplu pentru România. Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă doar cu ajutorul voluntarilor, inclusiv campania de vaccinare, maratonul, și nu se știe că oamenii n-au fost plătiți să fie acolo, că o fac pentru că își doresc să fie bine.”

Așa că momentul pe care-l așteaptă cel mai mult e seara de 28 iunie, ora 10, când se va fi terminat ultimul meci și toți voluntarii vor fi terminat turele. Pentru că acum e focusată să iasă totul bine, nu se poate bucura pe deplin până atunci, deși simte că în sfârșit se întâmplă ceva pentru care muncește, fără vacanță, de doi ani. Dar atunci va fi momentul în care va putea să zică: „Hey, I’ve done it”.

Ca atunci când se termină un meci de tenis și dă mâna la fileu cu adversarul.

Andreea Giuclea trimite un newsletter despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Te poți abona aici.

Foto: FRF