Cum ne despărțim de idolii noștri: ultimul meci al Aureliei Brădeanu în tricoul naționalei de handbal, văzut prin ochii unei suportere

Retragerea Aureliei Brădeanu de la Națională n-a fost un moment greu doar pentru handbalista care și-a încheiat o carieră plină de recorduri, ci și pentru jurnaliștii care au întrebat-o oftând la conferința de presă „Cui ne lași, Mica?”. La fel de dificil a fost pentru suporterii care au aplaudat-o ani la rând din tribune, care au suferit la înfrângeri și s-au bucurat la victorii, care i-au purtat tricourile și i-au cerut autografe după fiecare meci.

Printre ei, în primul rând de lângă teren, în spatele unui tricolor și al unui banner pe care scria „9 Ne vei lipsi, Mica”, Mihaela Zainea, o suporteră din Brașov, a privit finala Trofeului Carpați, ultimul joc al Micăi în tricoul galben, cu inima strânsă, cu mâinile tremurânde și cu ochii în lacrimi. Se întreba întruna „Cum o să mai vin eu la meciurile naționalei fără Mica?”

Mihaela are 44 de ani și e ușor de observat în tribună. E mai mereu în picioare, fluturând un steag, cu tricolorul pictat pe față. A văzut pe viu zeci de meciuri ale fostului căpitan al naționalei și încă nu-i vine să creadă că Mica, pe care o admiră de mult timp, i-a devenit prietenă apropiată. Handbalul le-a adus aproape, în perioada în care Brădeanu a jucat la Corona Brașov (2013-2015). Jucătoarea a observat-o în tribună și i-a admirat energia și entuziasmul, iar acum vorbesc la telefon după fiecare meci, se ajută când au probleme, iar copiii lor se hârjonesc ca frații. După ce s-a întors de la Campionatul Mondial din Danemarca, Mihaela a fost prima persoană pe care Mica a vizitat-o și căreia i-a agățat medalia de bronz în brad.

„Pentru mine e cea mai mare onoare că pot să fiu prietena ei. Când ești acolo în tribună și vezi un mare jucător și știi că are în spate atâta handbal și atâta istorie, te simți micuț ca suporter.”

*

Mihaelei – Miha, cum îi spun prietenii – îi plac toate sporturile, de când se uita la competiții cu tatăl ei și de când visa să devină fotbalistă. Părinții nu au lăsat-o să continue după ce-a terminat liceul, ca să nu lase școala pe locul doi. Așa că a devenit asistentă medicală, pentru că și-a dorit să-i ajute pe cei din jur.  Continuă să se uite la toate – fotbal, tenis, gimnastică, chiar rugby și box, deși nu-i place violența. Handbalul ocupă însă un loc special. „Îl iubesc, îl ador, e minunat, nu mă satur. Vin de la sală de la meciurile Coronei Brașov, văd că se mai transmite un meci la televizor și mă uit în continuare. Caut înregistrări, mă uit pe net. E o trăire extraordinară să mă uit la meciurile de handbal.”

Cel mai mult îi place să fie în tribună, pentru că nimic nu se compară cu emoțiile pe care le trăiește acolo. La Final 4, la Budapesta, a privit penaltiurile cu steagul României peste cap și peste ochi, mușcând din el, strângând din pumni. „Aveam inima în stomac, îmi venea să sar de acolo, sunt unice momentele alea, nu le poți compara cu nimic.”

Ar fi vrut să meargă și la Campionatul Mondial din Danemarca, chiar își luase bilete, dar n-a mai ajuns din cauza unor probleme de sănătate. Și la Jocurile Olimpice i-a părut rău că n-a fost, chiar dacă fetele au pierdut. „Nu sunt suporter de rezultat, niciodată n-am fost, suport și înfrângerile. Chiar cred că în orice sport ai zile bune și zile proaste, când nu-ți iese nimic. Cum să le judec eu pe fetele astea care m-au făcut fericită de atâtea ori? Doar cine este simplu privitor și nu știe ce înseamnă sportul, nu știe ce muncă colosală este în spatele unui meci de 60 de minute poate arunca cu vorbe urâte și judeca aspru.”

Mihaela a transmis pasiunea pentru sport și familiei. „Soțul nu era înebunit după sport, dar trăind lângă mine, de 25 ani, știe tot. Se uită și la fotbal, și la handbal, merge la meciuri, e nevoit. Dar la cele mai multe merg singură. Cel mai mult se bucură că fata ei, Patricia, face handbal. Deși era o fire liniștită în copilărie, iar Mihaela nu și-o imagina făcând un sport dur, cum e handbalul, s-a dus singură, după o selecție în școli, și acum nu se imaginează făcând altceva. Are 17 ani, joacă la Corona Brașov, iar când o vede pe teren, Mihaela simte că nu-și mai dorește altceva pe lumea asta.

Patricia e chiar coordonator, postul Micăi, de ale cărei sfaturi ține mereu cont. În vară, handbalista i-a făcut o surpriză și s-a dus la Târgoviște s-o vadă jucând finala campionatului național de junioare, câștigată de Corona Brașov în fața lui CSM București. A stat în tribună și i-a făcut galerie Patriciei, iar după meci i-a povestit cum a văzut jocul, unde a greșit, ce-a făcut bine. „Pe Patricia o ajută mult că le are aproape și pe Mica, și pe Cristina Zamfir, idolul ei (fostă jucătoare a Coronei, acum la Craiova). De fiecare dată când ne întâlnim vorbim mult despre handbal, ambele vin la noi acasă des, semnătura Micăi e pe peretele sufrageriei mele, nimeni altcineva nu s-a semnat acolo”, povestește Mihaela.

Înainte s-o cunoască, o admira pentru că era o jucătoare extrem de serioasă și o impresiona cât era de calculată pe teren; cum vedea jocul, cum pasa unde nici nu te așteptai, cum parcă avea ochi și la spate. De când au devenit prietene, Mihaela a descoperit un om la fel de liniștit și la locul ei ca pe teren, echilibrat și cu o răbdare ieșită din comun. I-a povestit cum a muncit de mică pentru handbal, cum a plecat de acasă la 15 ani și cât de disciplinată a fost, zi de zi.

„I-a plăcut cu atâta ardoare handbalul, l-a iubit și l-a mâncat pe pâine, a vrut să facă asta la maximum, cât a putut ea de mult. Dacă o doare ceva o să spună ‘Lasă că trece, strâng din dinți ca să ajut echipa.’”

*

Înaintea finalei Trofeului Carpați, dintre România și Ungaria, Mihaelei nu-i venea să creadă că e ultimul meci în care o vede pe Mica jucând cu echipa națională. Ca să-și țină în frâu emoțiile, a încercat să se gândească la părțile bune: că n-o să mai fie atât de mult plecată, o să aibă mai mult timp pentru familie și prieteni, o s-o vadă mai des. A primit mesaje de încurajare de la prietene care îi scriau că o îmbrățișează și că știu că e un moment cu mari emoții pentru ea. „Nu mai răsuciți cuțitul”, a oftat. Simțea că și Mica e copleșită de emoții, așa că n-au vorbit prea mult în zilele dinainte despre ce urma să se întâmple duminică seară. În plus, de când a ajuns la Cluj, Brădeanu a avut un program plin de interviuri, conferințe de presă și sesiuni de autografe.

Când a văzut-o intrând pe teren, cu un zâmbet larg pe față, Mihaela a zâmbit și ea, dar mâinile îi tremurau. A urmărit-o cu atenție în timpul încălzirii și a aplaudat cu mâinile deasupra capului prezentarea echipelor, ultima oară când i s-a strigat numele Numărului 9 al naționalei. A făcut poze și a filmat primul minut de joc, în care Mica a fost din nou la centrul terenului, coordonând atacul, și s-a bucurat că primul gol al României a fost înscris chiar de ea.

I-a părut rău apoi că a ieșit de pe teren, înlocuită de noul centru al naționalei, Eliza Buceschi, dar se aștepta să nu joace foarte mult. „Poate nu chiar așa puțin, totuși.” Știa că meciul cu Ungaria e ultimul înaintea Campionatului European din Suedia, iar antrenorul Ambros Martin avea nevoie să testeze cât mai multe scheme de joc și cât mai multe jucătoare, ca să le poată alege pe cele 18 cu care va merge în Suedia.

Așa că Mica n-a mai intrat pe teren până la finalul meciului, pierdut de România cu 24-29. La final, după festivitatea de premiere a echipelor, când președintele Federației, Alexandru Dedu, și-a luat la revedere de la Brădeanu, mulțumindu-i pentru întreaga carieră, Mihaela a izbucnit în lacrimi. Începuse să-i tremure bărbia de când coborâse lângă teren, pentru că urma să-i dea un buchet de flori și un cadou de rămas bun din partea suporterilor. Ea și Iulia, o jucătoare de 14 ani din Brăila, care joacă tot coordonator și visează să ajungă ca Mica, au fost alese de Federație să-i înmâneze bannerul imens pe care suporterii i-au scris în pauzele meciurilor că o iubesc, îi mulțumesc și îi doresc succes în ce va face mai departe. Odată cu ele a intrat pe teren și David, fiul Aureliei, care i-a dus un buchet de flori.

„Nu-mi găsesc cuvintele, sunt copleșită de emoții”, a spus Brădeanu imediat după ce i-a îmbrățișat, vorbind cu cei prezenți în Sala Polivalentă din Cluj cu vocea tremurând. „Am trecut prin multe cu echipa națională în acești 17 ani, sunt mândră de acest lucru. Merg mai departe pe drumul meu, dar o să iubesc la fel de mult handbalul oriunde și oricând. ”

De data asta, drumul Micăi n-o va duce în Suedia, la turneul care stă să înceapă, ci înapoi acasă, de unde va vedea jocurile cu familia și cu Mihaela. „O să-mi fie greu să mă uit la meciuri fără ea, dar o să mă bucur să știu că o am lângă mine.”

Fotografii: Ionuț Buharu