Între finișul Semifinalei A și Finala B de la 1.000 de metri simplu de la Vaires-sur-Marne sunt două ore. Două ore în care țiuitul sirenei ce semnalizează ultima barcă calificată în Finala A, cu doar o palmă înaintea canoei tale, îți sună continuu, asurzitor, în urechi. Stai întins pe ponton, rezemat de hambarul Q, și privești în gol spre apa învolburată a lacului. Valurile parcă s-au mai domolit, numai Durerea e egală, ascuțită, intensă, în tonul cel mai înalt al sirenei de final.
Nu există nimic mai palpabil decât Durerea. Îți intră, ușor, ușor, insidios, ca acul unei seringi, sub piele. Până tragi canoea la mal, o senzație de căldură îți cuprinde corpul într-un cocon. Căldura se transformă, secundă după secundă, în durere, iar coconul te strânge tot mai tare, mai tare decât tricoul mulat cu Team România, și nu-ți mai dă drumul. Doare totul: dor palmele, doare spatele, dor mușchii, dor oasele, doare, cel mai tare, inima.
Tot timpul ăsta, care trece în relanti, mintea e mai lucidă ca oricând, e martorul cel mai intim al durerii. Ai în față filmul cursei, curat, în cele mai fine detalii. Vezi valurile care te împing, încăpățânat, în afara culoarului, vezi încrâncenarea cu care ții canoea pe drumul ei, în vreme ce adversarii prind viteză. Ți-e foarte limpede planul de cursă, simți că ai resurse să forțezi pe final, urci peste adversari, de la 4 urci pe 3, cobori pe 4, te mai despart câțiva metri de Finala A după cursa asta în care ai tras împotriva naturii. Împingi tare pagaia în apă pentru ultima oară și-apoi, până să treci linia de finiș, auzi țiuitul sirenei și realizezi că cineva a trecut înaintea ta. Până tragi canoea la mal, o senzație de căldură îți cuprinde corpul într-un cocon…
Luciditatea ascute și mai mult Durerea. Ea îți spune că, odată și-odată, căderea asta în abis trebuia să se întâmple. „Da, s-a întâmplat exact când nu trebuia să se întâmple, la Jocuri, în singura cursă care nu trebuia pierdută. S-a întâmplat acum și de-asta doare atât de tare”, mai spune Luciditatea. „Sigur n-o să uiți Olimpiada asta! Iar lecțiile ei vor fi cu atât mai prețioase”, continuă, sfătos, Luciditatea. Îi dai dreptate în timp ce te dezlipești de hambar, îți ridici ochelarii deasupra bandanei și îți dai cu niște apă pe față. Luciditatea te încurajează să îți iei o secundă și să te privești în oglindă. „Ține minte, așa arată Durerea! Până la Los Angeles, o să tot vezi imaginea asta…”.
Sunt 4 ani până la următoarele Jocuri Olimpice, iar una dintre lecțiile zilei ăsteia în care toată lumea aștepta aurul de la tine – „Presiunea! Presiunea…”, o ține pe-a ei Luciditatea – e să fii mai cumpătat. „Ai pierdut doar o cursă, asta nu șterge nimic din ce ai făcut bine până acum, rămâi același băiat muncitor și tot ce-ai clădit până astăzi va fi o bună bază pentru tine ca om, ca sportiv”, o dă pe pozitiv Luciditatea. A trecut o oră de la semifinală, mai e o oră până la Finala B. Durerea e tot acolo, vie, și, într-o zi care te-a scuturat de toate certitudinile, singura certitudine e că durerea asta e aici să rămână.
Drumul până la Los Angeles e lung, iar el începe chiar acum, peste 50 de minute. Finala B e prima cursă din noua ta viață și n-ar strica să o câștigi. Urci în canoe și canoea e parcă mai grea ca oricând. Îți ia puțin până înțelegi: de azi înainte, sunteți trei în barca de simplu. Tu, Durerea și Luciditatea. Sunt al naibii de grele, dar măcar știi sigur că, la cât sunt de sâcâitoare amândouă, ai garanția că nu vei uita nicio secundă lecțiile învățate la Paris.
