Fetele se întorc acasă cu medaliile la gât. Ce bine ar fi să se întoarcă, odată cu ele, și handbalul

Spuneam, la început de turneu, că dintre toate sporturile unde echipele pasează sau împing o minge spre terenul advers, indiferent dacă e rotundă, ovală, grea sau ușoară, românii au excelat la jocul de handbal. Spus altfel, România are tradiție. Și o are pentru că echipele naționale masculine și cele feminine au câștigat titluri mondiale și au dat câțiva sportivi și sportive despre care lumea a spus, cu convingere, că au fost cei mai buni. Iar handbalul, după ce l-au jucat ei, s-a schimbat: a devenit un sport mai frumos.

O să auzi numele campionilor mondiali Ion Mozer, Petre Ivănescu, Andrei Oțelea sau Gheorghe Gruia, ultimul dispărut recent și considerat unul dintre cei mai buni handbaliști din istorie. Ei și coechipierii lor au câștigat patru titluri mondiale în anii ’60-’70.
La feminin, ai să auzi de Iosefina Ștefănescu și coechipierele din 1962, când fetele deveneau campioane mondiale. Apoi, revenind în timp, apar alte nume: Doina Furcoi, Mariana Târcă, Carmen Amariei sau chiar Luminița Huțupan și Ionela Gâlcă, care s-au retras de pe teren mai recent.

Mereu “am avut” – cum spun suporterii – jucători și jucătoare bune. Aveam câteva grozave chiar și înainte de plecarea lor spre Danemarca, dar așteptările de la aceste Mondiale au fost rezervate.

Nu mă pricep să spun de ce au fost așa. Probabil că de la bronzul european din 2010 trecuseră prea mulți ani. Și atunci, de la argintul mondial din 2005, din Rusia, cu siguranță se consumaseră prea multe turnee unde echipa nu a prins semifinalele.

Așa că înfrângerile din ultimii ani, dramatice, inutile și inexplicabile – dacă te iei după cei dezamăgiți – i-au făcut pe unii să nu mai urmărească echipa națională, iar pe alții să o pândească cu măsură. Fără prea mari așteptări, ca să nu apară prea mari suferințe.

Și într-o grupă cu Spania, Norvegia și Rusia, fetele lui Tomas Ryde porneau cu șansa a patra. Calificarea era sigură, da, doar că adversara din optimi urma să fie câștigătoarea unei grupe în care își dădeau brânci și coate Franța, Brazilia, Germania și Coreea de Sud.

Or, echipa tocmai meciul acesta își propusese să-l câștige și, odată cu el, să-și asigure prezența la turneele de precalificare pentru Jocurile Olimpice de la Rio.

Așa cum știi, România a întrecut Brazilia, a învins apoi Danemarca și a fost la un pas să joace pentru medalia de aur. Însă Norvegia, în reprizele de prelungire ale semifinalei, s-a impus în extremis.

Chiar și așa, obiectivul a fost atins și așteptările depășite. Fetele așteaptă acum doar să vadă cine va organiza (în martie) micul turneu de calificare la Rio. Una dintre variante este chiar România – Cluj. Iar în grupa ei, naționala a primit Danemarca, Uruguay și Muntenegru.

Și chiar dacă la Jocuri – unde participă doar 12 echipe – se vor califica doar primele două clasate, iar Muntenegru și Danemarca sunt adversare foarte serioase, lumea e optimistă. Mult mai pozitivă decât acum câteva zile, când România pierdea primul meci tare de la Mondial, contra Spaniei.

Imediat după jocul acela și chiar înainte să se impună ca una dintre jucătoarele esențiale ale României, Eliza Buceschi îi povestea Andreei, cu titlul de “Să dau din casă”, un mic episod marca Tomas Ryde: la ședința tehnică de seară, după înfrângerea cu Spania și înaintea meciurilor contra Norvegiei și Rusiei, suedezul compara lungul turneu din Danemarca cu o cursă de Formula 1. Și acolo, ca și la Mondial, pornesc 24 de concurenți. “Formatul competiției înseamnă că înfrângerea (cu Spania) și următoarele meciuri din grupă sunt doar zilele de calificare pe grilă. Poate nu vom pleca din pole position după grupa asta, dar trebuie să muncim până la capăt. Dacă facem asta, avem șanse mari să câștigăm cursa”, le spunea Ryde.

Era realist, ne spunea Eliza atunci: știa că meciurile cu Norvegia și Rusia vor fi foarte grele. Știau și fetele că poate nu vor câștiga. Ceea ce conta atunci era să fie pregătite foarte bine pentru meciul care le interesa cu adevarat, cel din optimi (Brazilia). În următoarele două tururi de pistă – Norvegia și Rusia – scopul era să iasă din viraj perfect pentru a depăși Brazilia. Le-a ieșit din plin.

Iar avântul le-a folosit și mai departe. România a dat impresia că prinde viteză tocmai când alte echipe o pierdeau. Din tribună, mulți au avut senzația că dacă întrecerea era cu două ture de circuit mai lungă, fetele lui Ryde ar fi depășit chiar și Norvegia. Și au fost dramatic de aproape. “Finala din semifinală”, așa au numit-o mulți jurnaliști norvegieni, care recunoșteau și ei că România a fost foarte aproape de o imensă victorie.

Atât de aproape încât echipa – vom spune mulți, și încă cu entuziasm – pare să aibă acum un viitor grozav înainte. Mixul acesta dintre fetele tinere (entuziasm și energie transformatoare) și cele cu experiență (calm și responsabilitate) a fost bun și probabil că poate fi bun și în continuare.

Toată strategia de positive coaching (un fel de leadership, dar cuvântul acesta e destul de prăfuit în ultima vreme) a lui Tomas Ryde, despre care fetele și tot staff-ul, inclusiv Costică Buceschi, spun că este nouă la naționala de handbal, pare să prindă bine. Și de-acum nu sunt doar povești, căci fetele au medaliile care confirmă că din interacțiunea echipă-antrenor-staff au ieșit lucruri pozitive. Individual, fiecare sportivă îți poate spune treaba asta. Și multe au spus-o deja. Jucătoarele simt că se dezvoltă bine, se simt încurajate și învestite cu răspundere.

Când le întrebi cum au reușit să transforme defensiva permisivă din prima săptămână în zidul pe care l-am văzut la lucru în ultimele patru meciuri, o să se întoarcă tot la aspectele mentale și la câteva momente esențiale care au transformat grupul în echipă. La fel răspund și când le întrebi de unde au găsit curaj și răbdare în atac – o să spună că toate astea existau deja în ele. Au ieșit la suprafață pentru că li s-a creat mediul potrivit.

Or, când au plecat, fetele nu erau atât de sigure pe ele și păreau cam singure. Astăzi, când vor ateriza, puțin după miezul nopții, ele vor fi aplaudate la aeroport de suporterii care vor să le mulțumească pentru bucuriile din ultimele zile. E tot ce poți cere sportului – bucurie.