Ei și restul lumii. Sau o altă perspectivă asupra vieții: „Dacă nu visăm, suntem morți”

Nu poți judeca ce nu înțelegi și nu poți înțelege ce nu încerci. Dar poți să te plângi mai puțin, să faci mai multe pe muntele tău, după ce afli de alergăturile și degerăturile oamenilor de mai jos. Te provocăm să-ți rămână indiferenți.

*

Am înțeles că muntele nu este decât un ingrat pustiu de stânci și gheață, fără altă valoare decât aceea pe care noi i-o acordăm, dar că asupra acestei materii mereu virgine, prin forța creatoare a spiritului, fiecare poate după plac să-și modeleze idealul pe care îl urmărește; că nu există un fel de alpinism, ci mii de feluri de alpinism; că pentru anumiți oameni flancurile piscurilor sterpe sunt un ideal de estetică, o încarnare a divinității; că pentru unii sunt un simplu teren de joacă pentru sportul favorit; pentru câțiva chiar giganticul circ unde află ocazia să-și flateze vanitatea; că, în sfârșit, pentru alții sunt „câte puțin din toate acestea și ceva mai mult”.

(„Alpinism odinioară și azi”, Ionel Coman)

*

„Nimeni nu ne-a zis să încercăm, sau că va fi ușor”, spunea acum câțiva ani Kilian Jornet, alpinistul și alergătorul montan spaniol care abia ce a urcat Everestul (8.848 de metri) dintr-o singură ascensiune, în 26 ore de la tabăra de bază, stabilind un nou record de viteză de adăugat pe lista lui deja lungă. „Dar cineva a spus că dacă nu visăm, suntem morți.” Kilian are 29 ani și două picioare care n-o pot lua ușor. Pentru el, o plimbare înseamnă o alergare până pe Mont Blanc și întoarcerea pentru prânz jos, în Chamonix.

Luna mai 2017 e cu bucurie atât pentru Kilian cât și pentru al nostru alpinist bănățean Horia Colibășanu, care a reușit să urce pe Everest în stil alpin, fără șerpași sau oxigen suplimentar, adăugând în palmares al optulea optmiar din 14. Nu fără câteva peripeții: lui Horia i s-au furat unul dintre corturi și un piolet, din cauza asta ultima bucățică a expediției a fost mai dificilă, a avut momente în care s-a gândit să se întoarcă acasă, după cum spunea pentru Digi24 la întoarcere. „A trebuit să folosesc corturi de la echipa din tabăra de bază. Hoţii fură şi pe Everest. Probabil sunt şerpaşi cărora le mai trebuie ceva echipament. La 7.700 de metri, când a fost foarte frig, am folosit nişte încălzitoare cu sulfat de fier, la mănuşi, care m-au ajutat să trec peste noapte. Pe la 4.00 a.m. erau -32 de grade.” Însă colaborarea cu unul dintre cei mai buni meteorologi din Europa, spune Horia – singurul român care ajuns, la 27 ani, și pe K2, supranumit muntele ucigaș (din patru persoane care urcă, una moare) -, i-a adus biletul spre acoperiș, în ziua perfectă.

Prima provocare a timișoreanului (de profesie stomatolog) este să urce și restul de șase optmiari în stilul pur alpin. A doua provocare este să deschidă un traseu neumblat în Himalaya, un proiect care i-a încolțit de mult timp în minte. „Condiţiile de asistenţă şi tehnologie au evoluat atât de mult, încât ascensiunea la altitudine a devenit accesibilă aproape oricui”, spunea Horia în 2014, când a încercat să deschidă o rută nouă spre Everest, dar s-a întors din cauza vremii proaste. „La altitudine extremă, doar ascensiunile fără oxigen îmbuteliat mai au valoare de performanţă.”

 

Cu câteva zile înainte de reușitele celor doi, ne bucuram și că se întorceau teferi acasă Zsolt Torok și Vlad Căpușan, echipa care plecase în aprilie să deschidă o rută nouă în Nepal, pe fața sudică a vârfului Pumori (7.161 de metri). „Pumori e vârful care îmi aduce aminte de motivul pentru care am început să urc pe munte, încă din primul moment. Pereți verticali, creste tăioase, ghețari suspendați la mare altitudine – sunt ingredientele unei aventuri de vis. Îmi dau seama că felul în care văd eu aventura poate reprezenta cel mai negru coșmar pentru altcineva, dar suntem diferiți și asta ne face deosebiți ca oameni”, scria pe site-ul lui Vlad, alpinistul clujean de 27 ani proaspăt împliniți, înainte de plecare. „Fiecare om are vârful și provocările lui, indiferent cât de nebunești ar suna. Cu toții trecem prin timp cu o viteză fantastică, important e să ne depășim limitele în permanență și să trăim fiecare clipă așa cum ne-o visăm, excelând în tot ce facem. Asta înseamnă pentru mine o viață excepțională.”

Pumori e în vecinătatea mărețului Everest, care nu a fost de interes pentru Vlad decât acum ani buni, când urmărea prima expediție românească spre vârf și se gândea ce chestie tare trebuie să fie să urci pe cel mai înalt vârf al lumii. Because it’s there, cum a spus George Mallory, un alpinist britanic pionier al anilor ’20, când jurnaliștii l-au întrebat de ce vrea să urce vârful. Mallory și partenerul de coardă au fost văzuți pentru ultima oară la 800 metri distanță de vârf și nu s-au mai întors. Abia peste 75 ani le-au fost descoperite corpurile și până-n ziua de azi sunt speculații referitoare la reușita lor de a fi primii pe acoperișul lumii. În tabăra de bază de la Pumori n-a fost ca pe Everest, plin de corturi și trupe numeroase; nici șerpași agitându-se să pună corzi fixe, nici vorbă de aglomerație sau de oxigen suplimentar. Suntem diferiți, continua Vlad în scris, unii își doresc să ajungă pe Everest oricum se poate, alții, precum el și Zsolt, caută locurile ascunse din inima munților himalaieni. Aștepta cu nerăbdare „acele dimineți înghețate în care o cafea va încălzi sufletul în lumina răsăritului.”

Însă și dacă ai liniște, chiar dacă ești singur pe munte și îți alegi o rută izolată, chiar virgină în cazul lor, riscurile rămân acolo. Ai o fereastră de senin suficientă cât să ajungi sus, sau te rogi Universului să rămâi agățat acolo, amărât, să nu degeri până se liniștește nebunia. Dacă nebunia nu se calmează, speri să existe viață și după Pumori, să mai ai răsărituri și apusuri și cafele și camaraderii profunde. Și vise, să mai poți împlini din lista de vise.

După ninsori repetate, au plecat spre vârful lor la început de mai. În drumul lor spre fața sudică, care urma să devină premieră mondială și în același timp o zonă care nu mai fusese explorată din anii ’80, au dat de o crevasă. După patru ore de mers cu grijă și slalomuri pe ghețar, Vlad și Zsolt au ajuns la baza peretelui mult așteptat și s-au adăpostit într-un bivuac.

Au urmat alte două zile de urcat prin ninsoare până la 6.600 de metri, în care găsirea și săparea unui adăpost a devenit o misiune dificilă. Să nu mai vorbim de avalanșele care erau la ele acasă, mai ales după-amiaza, când ninsoarea se înrăia. A început și o luptă cu zăpada pufoasă, proaspătă, care trebuia dată la o parte din perete de fiecare dată când voiau să pună o asigurare. Pe 10 mai, la puțin peste 300 metri distanță de vârf, aproape de ieșirea pe creasta somitală, o avalanșă a pornit de sus și i-a prins la mijloc, în timpul cățărării. Pentru că s-au asigurat bine, nu au pățit nimic, dar și-au dat amândoi seama că vremea nu se va îmbuna, că riscurile înaintării și mizele devin mult prea mari, chiar cu atât de puțini metri rămași. A fost visul pentru care au luptat patru zile și multe luni înainte, cu plănuirea. Au înghețat, au fost luați de avalanșe, au plâns și au râs, dar în fiecare dimineață s-au trezit cu gândul la acel moment în care vor pune tricolorul pe vârf, mai scria Vlad. „Știam că avem experiența și puterea de a ajunge sus, ce nu știam noi e că în viață, de multe ori trebuie să cobori ca să poți urca din nou.”

S-au dus vremurile în care românii se complăceau că e greu, sau că la noi nu se poate, acum putem triumfa oriunde dacă ne punem mintea la contribuție, scria și Zsolt pe FB, care aduce în echipă experiența strânsă în peste 25 ani de alpinism. „Acum, datorită tuturor celor care am mai pus câte ceva, o pietricică, la o momâie, printre repere ne aflăm în cel mai mare masiv muntos din lume – se vorbește despre români și România.” Vlad și Zsolt au fost nominalizați la premiile Pioletul de Aur, aceste Oscaruri ale alpinismului, pentru premiera reușită toamna trecută în zona Makalu – Peak 5, botezat ulterior Romanian Flame. Pe lista scurtă au intrat pentru a doua oară și partenerii români Cristina Pogăcean și Cosmin Andron, care în iunie 2016 au deschis o rută nouă numită Superculoir, spre vârful T16, de 6.431 de metri, în regiunea Zanskar, India. „Nu am abandonat proiectul Pumori, astfel că la toamnă, când vor fi condiții mult mai bune, ne vom întoarce la baza lui cu alt tonus și alt elan.”

Cu toate rutele tehnice în gând, lui Zsolt tot i-a rămas Everestul în gând. Își aduce aminte și scrie despre o tentativă din 2015, își aduce aminte și de 2016 când erau doi într-un perete tehnic și în zare vedea luminile din tabăra de bază. „Ei erau mulți, noi puțini”, totuși e ceva ce-l strigă. „Este multă istorie și pământul acela ascunde multe legende”, scria Zsolt. „Am început alpinismul pentru povestea teribilă ce îmi oferea, iar povestea și istoria romantică a începuturilor aproape anihilează înghesuiala și comercializarea muntelui.”

„E mai bine pentru noi, ca societate, dacă oamenii tot vor să facă o chestie mare pentru ego-ul lor, lasă-i să urce vârfuri înzăpezite, nu-i trimite la vânat de animale”, spunea într-un interviu pentru mensjournal.com consacratul alpinist american de 54 ani Conrad Anker, care s-a suit pe acoperișul lumii de trei ori.

„E o atracție pură și simplă pentru cățărat și sporturi montane pe care nu o regăsim în societatea noastră dominată de sporturi cu mingi. Fotbalul, baseball-ul, tenisul – sunt toate spațiale și restricționate temporal de oameni. Tragem niște linii, dăm un timp și creăm aceste reguli complexe despre cum să concurăm unii cu ceilalți, om versus om. Făcând asta, definim excelența în baza unor parametri umani.”

Cățăratul e cu totul altceva, a continuat Conrad. Scopul este să ajungi sus și sunt toate variabilele – de la vreme, până la stâncă, până la propriul psihic – pe care nu le poți controla. „Pentru a avea succes, trebuie să ai încredere în cealaltă persoană cu care ești și să joci, într-adevăr, în aceeași echipă. Dintr-un punct de vedere al cățăratului, gravitatea este adversarul. Tu și camarazii tăi vă luptați împreună să ajungeți în același loc, în același timp. Cred că este un mod foarte bun pentru oameni să interacționeze.”

Why do we do the things we do? The quotidian is obvious. We need to keep a roof over our head and food on the table. Yet we need to venture out of the comfort zone to challenge ourselves. This is living. Himalayan alpine climbing is my personal passion and an example of leaving the comfort zone for an intrinsic reward. ☀️?⛅️??☁️?⛈?⚡️ For a span of five years over two expeditions @renan_ozturk , @jimmy_chin and I endured, cold, fear and hunger to visit a unique spot on our planet. The central pillar of Mt Meru was this place. The snow patch was guarded by gravity and was the drive for our obsession. The process of climbing this mountain was, in hindsight, more meaningful than the summit. The change we experienced as friends and as a team is the reward for our self imposed journey of hardship. Meru is an example of why, collectively, we need to #questionmadness.? Find something in your own life that will define you. Yes it's a form of madness, yet it will bring something to your life. You won't know what it is when you set out. You'll find it at the least expected moment and at the most obscure location. When it does land in your consciousness you'll be a different person. This is, after all, what we live for. ? by Jimmy of Renan and I pitching the ledge on the on the second day of the 2008 attempt on Meru. The storm lasted longer than expected. We were hungry, happy and touched by a little bit of madness. Thanks for the memories Jimmy and Renan. @thenorthface

A post shared by Conrad Anker (@conrad_anker) on Oct 18, 2016 at 10:08am PDT

Muntele este într-adevăr unul dintre locurile pure în care doi indivizi pot interacționa. Din păcate, însă, nu întotdeauna se întâlnesc în cele mai fericite circumstanțe. Horia Colibășanu își începea în 2008 prima expediție spre Annapurna (8.091 de metri), cel mai periculos munte din lume (din 183 alpiniști care porneau să urce vârful până la final de 2015, 61 mureau încercând) împreună cu partenerul său spaniol, Iñaki Ochoa. În apropierea vârfului, Iñaki începuse să se simtă rău, iar Horia a luat decizia de a coborî cu el la tabăra de la 7.500 de metri. Spaniolul intrase într-o stare critică din cauza unei leziuni cerebrale complicată de afecţiuni pulmonare. Timp de 72 ore, Horia a rămas lângă el deși era riscant și pentru sănătatea lui, l-a încălzit, i-a dat mâncare și medicamente, dar Iñaki devenise incoerent şi nu putea să meargă.

Horia a început să coboare când a aflat că alpinistul elvețian Ueli Steck urcă spre tabăra de la 7.500 de metri să sară în ajutor alpinistului spaniol cu alte câteva medicamente. Ueli a fost supranumit The Swiss Machine pentru rigoarea ascensiunilor, pentru toate recordurile, pentru că se cățăra pe rute tehnice, rar asigurat. Fusese crescut în stilul liber, el parte din decorul naturii în care trebuie pur și simplu să aibă grijă să nu cadă; la fel și Kilian. Spre deosebire de Kilian, care îmbină mai mult schiatul extrem cu alergatul, Ueli folosea mai mult pioleții și colțarii. În 2007, se cățărase pe fața nordică a Eiger-ului în 3 ore și 54 de minute. Nu e vorba că ruta e interminabilă – are 1.800 de metri, vârful elvețian în sine are 3.970 de metri. Însă nordica este mai tot timpul în umbră, e o provocare verticală cu stâncă și gheață, o probă de forță, tehnică și psihic puternic pentru alpiniștii de pretutindeni. Ironia este că încercările alpiniștilor au putut fi urmărite încă din anii ’30 prin binoclu, de la baza peretelui. Oameni au stat în confort și și-au băut cafelele în timp ce au urmărit alpiniști murind pe nordica Eiger-ului. Acum, de pe Eiger se schiază, se face base-jump, se întind slackline-uri, însă, la finalul zilei eiger e cuvântul prin care nemții denumesc un căpcăun, iar acesta pare cuvântul perfect pentru a descrie fața lui nordică.

Pentru că lui Ueli i s-a părut că s-a mișcat ca un moș prima oară, s-a hotărât să revină un an mai târziu ca să urce aceeași față în 2 ore și 47 de minute. După ce în 2011, Dani Arnold, un cățărător elvețian fâșneț a venit și a urcat nordica în 2 ore și 28 de minute (însă cu ceva ajutor dat de corzile fixe), Ueli a venit și a treia oară, în 2015, ușor iritat, ca să-și reclame recordul: a urcat în 2 ore, 22 de minute și 50 de secunde, cu mintea mai limpede, mai confortabil, cu ceva echipament de protecție pe care l-a folosit în perete (spre deosebire de prima oară, când a urcat free-solo cap-coadă). Ueli și Kilian Jornet au făcut și echipă separată în 2015, ca să urce aceeași față. Era prima oară pentru baby Kilian pe nordica Eiger-ului. A 39-a oară pentru Ueli. În aceeași toamnă, Kilian îl însoțise în câteva ture de aclimatizare în Nepal pe Ueli, care se pregătea să alerge spre vârful Nuptse (7.861 de metri).

„Oamenii spun că sunt o mașină, că îmi asum prea multe riscuri, dar chiar sunt un tip speriat”, spunea cel ce fugise în 2008 la 7.500 de metri să-l ajute pe Iñaki, care în ciuda tuturor eforturilor nu a supraviețuit (Horia s-a întors în 2010 și i-a dedicat ascensiunea pe Annapurna prietenului său). „Când sunt pe munte, deciziile sunt foarte clare pentru mine. Fac ce fac de obicei. Riscul e constant acolo și îl accept. Cățărătorii au înțeles asta, însă e mai greu pentru restul lumii.”

Ueli a fost mereu ca un copil fericit că are ocazia să se joace prin munți. Oricât de tehnic, de light și de rapid devenise, nu a uitat de bucuria pură de a urca o rută clasică, ducând-o la provocări personale extreme, ca urcarea celor 82 de vârfuri de peste 4.000 de metri în 62 zile, deplasându-se între munți doar cu bicicleta, traversând fericit și bucăți istorice din traseul Tour de France. Îl vezi într-un mini documentar cățărat liber pe Grandes Jorasses, un munte din masivul Mont Blanc (4.208 de metri în cel mai înalt punct), a cărui frumusețe stă în toată creasta stâncoasă și îngustă care reunește mai multe vârfuri, pe care trebuie s-o încaleci. Ueli, care realizase cât de mult îi place să fie singur, spunea despre creastă că a luat-o pas cu pas, fără să se uite prea mult în față. „Eram ca într-un tunel, atent doar la următorii câțiva metri, asta este unic în cățărarea solo. În timpul unei urcări, pot evita orice emoție și cred că asta e foarte important. Dacă te cațeri singur și te emoționezi, automat te alarmezi.”

Thank you Ueli for being a mentor in alpinism and a constant source of inspiration. Every climb with you was a learning to keep improving along with a mountain lover. My thoughts are with Ueli's family and friends. In loving memory Ueli Steck Gràcies Ueli per ser un referent en l'alpinisme i una font constant d'inspiració. Cada sortida amb tu era un aprenentatge per seguir millorant al costat d'un amant de la muntanya. Tot el suport a la família i amics en aquests moments tan difícils. Gracias Ueli por ser un referente del alpinismo y una fuente constante de inspiración. Cada salida contigo era un aprendizaje para seguir mejorando junto a un amante de la montaña. Todo nuestro apoyo a su familia y amigos en estos momentos tan difíciles.

A post shared by Kilian Jornet (@kilianjornet) on Apr 30, 2017 at 12:17pm PDT

Dacă în 2015, Ueli venise cu Kilian în Nepal să se pregătească pentru Nuptse, munte pe care-l despart doi kilometri de Everest, venea și la început de mai 2017 pentru ce botezase The Lhotse Traverse. Adică să urce Everestul fără oxigen sau șerpași (nu că s-ar fi pus problema vreodată de așa ceva în cazul lui), pe ruta vestică (periculoasă, rar folosită), apoi să coboare o porțiune pe traseul clasic până în șaua de sud (7.986 de metri) și să urce din aceeași bucată spre vârful vecin Lhotse (8.516 de metri). Asta nu putea să însemne decât mult prea mult timp petrecut la altitudine în mintea unui om obișnuit. Dar Ueli nu era un om obișnuit. Avea șanse de reușite din plin. Era un tip organizat, cu o cameră cât un garaj plină cu bocanci, pioleți, colțari și corzi. Era copilul perpetuu cu ochi albaștri și o bandană neagră pe frunte din care-i ieșea părul ciufulit în sus. Își făcea câte o filmare-selfie după fiecare țopăială pe vârf și striga pe fiecare cu zâmbet tâmp, până la urechi, This is so coool! E cel care-i explica unui reporter de la EpicTV că muntele nu se poate învăța dintr-o carte, ci trebuie să fii acolo ca să înțelegi despre ce e vorba.

Venise pentru Everest nu pentru că ar fi fost visul lui, cum nu mai e nici al lui Vlad Căpușan. Odată ce vin în minte toate trupele din tabăra de bază, corzile fixe, aglomerația, statul la coadă, accidentele, nu mai poate fi vorba aici de o urcare pentru magia muntelui, spunea Steck. Mai ales după ce în 2013, când plănuia să încerce același traverseu, intrase într-un conflict cu șerpașii care puneau corzile fixe pe traseu și nu concepeau ca alpinistul să treacă pe deasupra lor, deși jurase că nu se atinge de corzile lor. Ueli și partenerul lui au fost atunci loviți de șerpași și izgoniți în amenințări din tabără. Atât presa de specialitate cât și alpiniștii au speculat pe-atunci că e foarte posibil ca șerpașii să fie tot mai speriați de expedițiile independente din Himalaya. Dar Ueli a răspuns că se va întoarce la un moment dat, nu se știe când. Nu era magie, „dar e cel mai înalt munte de pe pământ, trebuie să fie copleșitoare priveliștea, prespectiva”, din cauza asta e de neignorat și pentru arădeanul Zsolt. Să nu uităm catch-phrase-ul lui Mallory: Because it’s there.

„Ueli Steck a decedat duminică, 30 aprilie 2017, în timpul unei ascensiuni de aclimatizare pe vârful Nuptse din masivul Himalaya, după o cădere în gol de peste 1.000 de metri. Corpul său neînsuflețit a fost transportat cu elicopterul de la Kathmandu la Mănăstirea Tengboche, situată pe traseul spre Everest, de unde a fost apoi dus la locul incinerării, aflat la câteva sute de metri de așezământul religios.” Așa titrau toate site-urile de știri pe 1 Mai, la primele ore.

Ueli Steck is momenteel in de Himalaya voor een gewaagd en zeer ambitieus plan; de Everest – Lhotse traverse. https://t.co/bdyCxa8qBQ pic.twitter.com/fzuHJ8XFqg

— Mountain Network (@MountainNetwork) April 12, 2017

Cristina Pogăcean și Cosmin Andron, pentru a doua oară pe lista Pioletului de Aur, erau la un concurs de escaladă prin Munții Trascău când a murit Ueli. Vlad și Zsolt se luptau cu vremea proastă din Pumori și se chinuiau să-și facă bivuacuri. Kilian Jornet se antrena ca să ajungă în timp record pe acoperișul lumii (în ciuda vomitatului și stărilor proaste de mai târziu), Horia se aclimatiza ca să urce fără oxigen suplimentar și tot lui urma să i se fure un cort. „Căutăm siguranță în tot, dar într-un final nu putem fugi de viață”, spunea Kilian în primul lui documentar dedicat recordurilor de viteză din munți, Dejame vivir: A Fine Line, un film-tribut și pentru mentorul lui pierdut într-o tură de schi extrem, triplul campion mondial Stéphane Brosse. „Viața îți dă emoții, iar emoțiile înseamnă asumare de riscuri. De la munte până la a spune cuiva te iubesc – îți asumi un risc. Dar când îți asumi riscuri, ești conștient că ceva poate merge prost.”

Diferența dintre fericire și durere este de câțiva milimetri. Nu accepți moartea, știi că va veni și că ești expus, dar nu știi ce e încă, explica tot Kilian. „Câteodată crezi că ești Superman, că n-o să mori niciodată, deși e super periculos ce faci”, completa Ueli Steck în alt interviu pentru EpicTV, după un record în Annapurna (8.091 de metri). „Altădată mă sperii de mine însumi. Dar apoi realizez că, într-un final, am făcut ce iubesc să fac. Asta e tot ce vreau. Nu contează că e primă ascensiune, vreun record sau altceva. But it’s the thing that drives me.” Este multă istorie, pământul acela ascunde multe legende, cum spunea Zsolt, iar de la 1 mai 2017 a înghițit una în plus.

Chiar dacă a fost criticat neîncetat pentru nesăbuințele solo și la liber, Steck a schimbat felul în care privim performanțele alpine și a încercat întotdeauna să păstreze un echilibru între sinceritatea față de el însuși, dorințele lui de cățărător și încercarea de a găsi o cale să-i inspire și pe alții să facă lucrurile pe care le iubesc, pentru satisfacția lor personală. „Ar fi lăsat totul ca să te ajute, indiferent de situație”, scria, după ce a aflat vestea tristă, prietenul lui fotograf Jon Griffith, care-i rezerva des un loc de cinste sub masa lui din bucătăria din Chamonix, la începuturi, pe când Ueli n-avea bani de deplasări. „O calitate rară pentru o persoană care ar fi putut de mult timp să-și lase statutul alpin să-l definească.”

Later edit: Kilian a mai urcat o dată Everestul, la câteva zile de la maratonul lui de 26 ore. Terminase un alt alpinist o idee mai repede decât el în urmă cu ceva zeci de ani, așa că a doua oară a făcut-o în 17 ore. No comment.

*We were hungry, happy and touched by a little bit of madness. (Conrad Anker)