Fără ezitare: Norvegia rămâne la un nivel special, se repede în finala Campionatului Mondial. Dar sunt multe de învățat de la Olanda

După ce ne-a arătat Norvegia în sferturile de finală – acel entuziasmant 34-17 contra campioanei olimpice Rusia -, nimeni nu a îndrăznit să-i ceară Olandei minuni în prima semifinală de la Hamburg. Și totuși, în imensa Barclaycard Arena (peste 13.000 de locuri), câțiva fani olandezi au sperat probabil că isprava din finala Europeanului din 2016 poate fi repetată. Atunci, Olanda a revenit puternic pe final, de la patru-cinci goluri distanță, și a avut atacul pentru a împinge Norvegia în prelungiri. Nu a fost să fie, dar meciul acela a rămas în memoria multora pentru viteza și curajul cu care olandezele au reușit să răspundă acestor campioane în serie ale Norvegiei.

Vineri seară însă, la un an distanță de acea finală, Olanda lui Helle Thomsen, antrenoarea CSM-ului, a arătat o scădere de viteză care, așezată lângă forma de speriat a nordicelor, a încheiat orice dezbatere serioasă înainte ca ea să pornească.

That was a mission impossible for the Netherlands. CONGRATULATIONS, Norway 🇳🇴, you are in the final! 👌 And what an awesome crowd you brought to the arena! 🎉#NEDNOR #Germany2017 #simplywunderbar @ihf_info pic.twitter.com/IROQpKALVG

— simplywunderbar! (@simplywunderbar) December 15, 2017

Norvegia s-a dus rapid la 8-1, prin câteva goluri imposibile și alte parade nedrepte ale Katrinei Lunde, a apăsat butonul de pilot automat și, indiferentă la eforturile adverse, și-a menținut avansul de șapte sau opt goluri până la pauză. De aici încolo, chiar dacă jocul ofensiv (mai ales cu pivotul) al Olandei a început să funcționeze tot mai bine, vicecampioanele europene și mondiale nu s-au putut apropia niciodată la mai puțin de șase goluri.

Dar cui să-i mai pese de scor, când Mork, Oftedal, Kristiansen, Kurtovic sau Loke (atât cât a jucat) au ținut neapărat să arate lumii că ele sunt construite din materiale speciale? În echipa asta, nimeni nu mai prinde mingea cu două mâini, nimeni nu mai așteaptă pasele pe loc și totul se petrece cu viteză și intenție. Nu există ezitare și foarte multe combinații sunt construite din mingi voleibalate, redirecționate fără să mai fie oprite.

Și cu toate astea, Norvegia n-a câștigat meciul ăsta în atac, ci în apărare, la fel cum s-a întâmplat și cu Rusia. Această linie 6-0 împinsă spre nouă metri a obligat Olanda la pase riscante, multe dintre ele interceptate și transformate, în doar câteva secunde, în gol.

🎙"The key today was our defence" – Nora Mork, MVP of the first semi-final, reflects the win over the Netherlands 🇳🇱 #NEDNOR #simplywunderbar #Germany2017 @ihf_info @NORhandball pic.twitter.com/6YmlYtoUa6

— simplywunderbar! (@simplywunderbar) December 15, 2017

La final, un 32-23 care ar fi putut fi și mai sever, dacă islandezul Thorir Hergeirsson nu și-ar fi amintit că jucătoarele lui mai au de jucat un meci – finala pentru aur de duminică, cu Franța (ora 18.30).

Până atunci, avem timp să ne întrebăm cum e posibil ca acest grup de jucătoare să joace și mai bine azi decât acum un an; cum au reușit să-și crească încă o dată nivelul? Și când vor ajunge să spună – „de ajuns, am demonstrat tot ce a fost de demonstrat!”.

Lucruri similare l-am întrebat pe Thorir Hergeirsson și anul trecut: cum de reușesc nordicele să rămână mereu în vârf? E vorba de mentalitate, de sistem, de excelentele generații de jucătoare? Sau de o (foarte) fericită combinație între toate astea?

„Nu vreau să spun care e secretul nostru”, a râs atunci islandezul. „Avem o cultură puternică a handbalului feminin în Norvegia, încercăm să ne concentrăm pe ce credem că e factorul nostru de succes, dar căutăm mereu să aducem ceva nou, să schimbăm lucruri. E un mix între a păstra lucrurile care funcționează și a învăța mereu altele noi.”

Sunt mai mulți factori care contribuie la succesul norvegian. Continuitatea, atât a antrenorilor, cât și a jucătoarelor din națională, e unul dintre ei. Islandezul conduce Norvegia din 2004, iar înainte a fost pe banca tehnică ca secund, din 2001. „Sunt doar al treilea antrenor în 33 de ani. La fel și jucătoarele – și ele stau pentru mult timp la națională. Încercăm să schimbăm puțin câte puțin generațiile, nu toată echipa dintr-o dată.” Dovadă că Lunde, care a absentat în 2015 (când Norvegia a avut un singur meci greu, semifinala pe muchie cu România), s-a întors la echipă acum, la 37 de ani, și e cea mai bună portăriță a turneului; Loke, care a născut în vară și a plecat de la Gyor, a revenit și ea și e foarte aproape de forma ei cea mai bună; Mork, Kristinasen sau Oftedal n-a plecat nicăieri, și nici nu dau semne că se gândesc la asta.

Altfel spus, Norvegia încă mizează pe vechea gardă, jucătoare care joacă cel puțin 45-50 de minute în fiecare meci, și o fac cu zâmbetul pe buze. De ce? Pentru că handbalul chiar e important în Norvegia, așa cum ne spunea Hergeirsson: sportul este în creștere, pentru că echipele joacă bine și atrag tot mai multe fetițe către handbal. E mult interes și la cluburile locale, mulți oameni joacă handbal, părinții se implică și ei la cluburi, fac lucruri împreună cu copiii. E normal ca Federația să fie puternică și influentă, sau ca sponsorii să fie mereu interesați de o echipă feminină care caută a patra medalie de aur la campionatele mondiale, dar are alte două titluri olimpice și șapte titluri europene – șase dintre ele câștigate din 2004 și până azi.

Și chiar dacă nimeni nu o să poată egala prea curând performanțele recente ale unei țări care iubește handbalul fără rest, Olanda face și ea o treabă bună.

Despre succesul Olandei am vorbit cu Harria Wűerman, antrenorul unui naționale B pe care am văzut-o la Trofeul Carpați, tot în 2016. Wűerman ne-a povestit că în urmă cu zece ani, Federația Olandeză a înființat o academie de handbal: a selectat, din toată țara, 25 de jucătoare de 16-17 ani pe care le-a strâns în cantonament la Centrul Olimpic Sportiv din Papendal. În weekend mergeau să joace la echipele de club, iar în restul săptămânii învățau și se antrenau acolo, câte două ore de pregătire fizică și două ore de antrenament în sală în fiecare zi. Lotul a fost perfect organizat acolo, cu tot ce trebuie: echipă medicală, preparator fizic, mental trainer, o echipă de profesioniști ai centrului olimpic care lucrează și cu alți sportivi.

13 dintre fetele intrate în naționala cu care Olanda a câștigat un argint european și altul mondial au făcut parte din acel program, care în fiecare an pornește cu o nouă generație. Jucătoarele pot sta câte patru-cinci acolo, iar părinții plătesc 350 euro pe lună pentru cazarea și pregătirea lor. Au fost și cazuri de jucătoare talentate care nu-și permiteau taxa, iar Federația a căutat soluții să le ajute. Înainte de a le selecta la academie, le monitorizează timp de doi-trei ani.

Așa că „rezultatul de la Campionatul Mondial nu a surprins pe nimeni, iar la Olimpiadă speram la argint. Locul patru a fost o dezamăgire.” Rămâne de văzut dacă Olanda poate obține încă o medalie mondială duminică (ora 15.30), contra Suediei, în finala mică a Campionatului Mondial.

Până acolo, iată ce ne-a mai spus Harria Wűerman despre handbalul olandez:

Și în Olanda, ca peste tot în lume, fotbalul e numărul unu. E greu să atragi sponsori în handbal, abia de doi ani au început să susțină echipa națională. Nici Federația nu e încă suficient de bine organizată, și abia acum un an au angajat pe cineva pentru activitățile de marketing.

Nu avem un campionat intern puternic, ci cluburi semiprofesioniste care se antrenează doar de două-trei ori pe săptămână. Or, ai nevoie de 30 de ore pe săptămână ca să obții performanță. De asta, toate jucătoarele din națională joacă în campionate din străinătate, ca Ungaria, Danemarca, Franța, Germania.

Nici campionatul masculin nu e mai puternic, sunt foarte puțini handbaliști din națională care joacă în țară, restul sunt în Germania sau Franța. Băieții nu au avut încă succes (s-au calificat la un singur campionat mondial, în 1961, n.red.), pentru că în handbalul feminin e un pic mai ușor să ajungi în vârf. Dar încep să apară rezultate și la băieți, la nivel de juniori.

Fetele vin la handbal pentru că le place. Încep cu mininhandbalul de la patru-cinci ani. Calitatea vieții e ridicată, așa că fac sport din plăcere, și mentalitatea e foarte importantă. Sunt handbaliste care nu sunt extrem de talentate, dar muncesc mult. Dintr-o jucătoare slabă poți face o jucătoare foarte bună, prin muncă și mentalitate corectă.

Pentru selecțiile și rezultatele de la echipa națională, jucătoarele nu primesc nimic, vin pentru că își doresc să fie aici. Dar asta înseamnă că își câștigă existența din altă parte și trebuie să joace la echipe de club puternice. Dacă nu primești banii de la club, cum știm că a pățit Lois Abbingh, la Baia Mare, nu ai din ce să trăiești.

UPDATE

Franța se mobilizează în stilul ei caracteristic, oprește revenirea Suediei și se pregătește pentru o nouă finală importantă, după cea pierdută la Rio contra Rusiei. Acum, cu Norvegia, sarcina franțuzoaicelor va fi și mai grea – dacă nu imposibilă.

Chiar și așa, cu experiența lui Olivier Krumbholz, cu dorința excelentei Allison Pineau, cea care a confiscat finalul de meci cu Suedia, și cu energia colectivă din apărarea Franței nu e de joacă. Suedia, care a revenit de foarte departe de două ori, mai întâi de la 6-10 pentru 11-10, mai apoi de la 15-19 la 19 egal, a aflat asta pe propria-i piele: tocmai atunci când s-a clătinat mai tare și a părut cu adevărat vulnerabilă, Franța a găsit cumva soluția salvatoare.

Fostele adversare ale României în Grupa A s-au strecurat (în șoaptă) până la meciul pentru aur, iar acum vor spera că talia, forța lor fizică și încrâncenarea cu care luptă pot concura cu viteza, imaginația și bucuria din jocul unei naționale a Norvegiei pe care pur și simplu nu o mai poți privi cu indiferență.