Drumul anevoios al Cristinei: Ce faci când corpul nu-ți dă voie să te întorci în sala de scrimă, cum erai obișnuit în fiecare zi?

Cristina are 14 ani nerăbdători și agitați. S-a îndrăgostit de scrimă, apoi a fost nevoită să renunțe din cauza unei operații la inimă. După ce-a ieșit din spital, acum un an, Cristina a luptat să se întoarcă în sală – de fapt, ea nu renunțase niciodată la luptă.

Cristina Constantinescu a îndrăgit scrima subit, în urmă cu șase ani, când a văzut-o pe Ana Maria Popescu (Brânză) într-un campionat la televizor. Atitudinea Anei, mișcările de pe planșă, totul o făcea curioasă pe Cristina, care a rugat-o pe Silvana, mama ei și fostă scrimeră, să-i explice mai multe despre sport. Trebuia să încerce. Silvana o avea pe Alina Ciuculescu, prietenă de-o viață și fostă colegă de scrimă, care conduce alături de soțul ei clubul privat ACS Stesial București. N-ar fi putut s-o lase pe mâini mai bune.

Cristinei i-a plăcut de la început la sala de scrimă a Clubului Steaua din Ghencea, unde fac antrenamente și cei de la Stesial. Antrenorii au condus-o prima oară cu mașina într-o seară, după școală și a învățat pozițiile de salut, s-a simțit bine, apoi a început să crească alături de colega ei de echipă, Ioana Drăghici. Primul concurs la care a participat Cristina a fost unul mixt și a terminat pe locul 2, care a devenit repede o noțiune paria pentru ea. „Normal, mai bine locul 1. Sau 3”, spune spadasina, „dar nu 2”.

Sportiva crede că are mereu dreptate și are o opinie argumentată despre orice. E înaltă, brunetă, zdravănă și cu zâmbet larg. Aprigă, orgolioasă și nerăbdătoare. Intră, trage, câștigă și pleacă acasă. Silvana îi spune să o asculte pe Alina, să fure de la ea cât poate pentru că are ani în fața ei, experiență, și a scos o campioană mondială (Alexandra Predescu). Câteodată, Cristina va da din cap în semn că a înțeles, apoi se va întoarce pe planșă și va câștiga pe calea ei, rapidă. Poate la 14 ani e normal să fie așa, se gândește mama ei, care nu o vede citind sau învățând pe acasă pe cât crede că ar trebui. „Ea tot ce știe prinde din clasă”, spune Silvana. „Ai citit Enigma Otiliei?”, o întreabă seara, „păi la ce să mă mai chinui, că deja ne-au dat alta de citit”, spune Cristina. „Dar cât timp vine cu note bune acasă, nu am ce să-i reproșez”. Într-o seară în care se întorceau de la antrenament, mama îi spunea în mașină că „timpul le rezolvă pe toate” și că trebuie să fie mai răbdătoare.

Cel mai mult, Cristina a fost forțată să aibă răbdare în iarna anului trecut, când a trebuit să întrerupă antrenamentele de scrimă. Era o sâmbătă în care fetele simulau un concurs la sala de scrimă și trăgeau între ele, iar Cristina n-avea spor deloc în asaltul ei. Silvana știa ce mișcări ar trebui să facă pe planșă, știa că fata ei poate mai mult și s-a supărat. Când a simțit că inima îi bate foarte tare, Cristina s-a speriat și s-a oprit. A ieșit afară să se calmeze, să ia o gură de aer și după ce antrenoarea i-a dat o pastilă, s-a ridicat din nou în picioare – au crezut că e doar o cădere de calciu. După un control la Spitalul Clinic Colțea, medicii i-au spus că nu are nimic, că poate face sport în continuare. „Sigur?”, a întrebat Silvana, care știa că pentru Cristina urma un concurs în Grecia peste trei zile. „Sigur”.

Cristina a luat un odios loc doi în Grecia și așa, nemulțumită, a făcut o poză cu Alina și cu prietena ei Ioana Drăghici, care obținuse atunci primul loc. După concursul din Grecia, Cristina a plecat cu mama ei într-o vacanță în Egipt (una dintre ieșirile tradiționale de familie), unde obosea foarte tare în urcarea spre muntele Sinai. La întoarcere, Cristina obosea și când se îmbrăca, așa că mama ei a reluat setul de analize și a ajuns la Spitalul Monza, la Alin Nicolescu, medic de cardiologie pediatrică, recomandat Silvanei ca fiind cel mai bun. El i-a spus mamei că spadasina va avea nevoie de o operație deschisă pe cord. Cristina avea o gaură în inimă care trebuia peticită, iar marea problema nu era asta. Vena care pleca din inimă spre plămâni nu era prinsă unde și cum ar fi trebuit. I s-a recomandat să meargă la o clinică specializată din Bergamo, în Italia, unde era cel mai bun chirurg pediatru din Europa și Cristina ar fi fost pe mâini bune.

A urmat o așteptare de câteva luni, timp în care Silvana coresponda cu cei de la spital ca să programeze operația. Între timp făcea tot posibilul să strângă fondurile  (completarea formularul E112, prin care „membrii UE pot beneficia de toate prestațiile care se furnizează pe teritoriile statelor membre” a fost una dintre fugi). Conducerea clinicii cerea un avans și angajamentul scris că suma va fi achitată integral (statul român avea deja 2 milioane de euro datorie acolo). „I-am înțeles și pe ei”.

Fiecare oră în care Silvana nu primea un mail nou din Italia trecea greu, se abținea de la plâns în fața Cristinei și abia seara după ce adormea ea, se descărca în bucătărie. Mama Cristinei angajase și un consultant medical care le-a sprijinit și le-a însoțit în Italia. „Mă trezeam noaptea să văd dacă mai respiră”, spune mama Cristinei, „dacă în jurul buzelor nu se învinețea – atunci era în regulă, asta îmi spunea consultantul”.

Sportiva a fost programată să intre în operație pe 10 aprilie, la ora 13:00. Pe Facebook circula poza cu ea, Ioana și Alina de la ultimul concurs, din Grecia, în semn de susținere. După ora 13:00, au urmat două ore extra de așteptări pentru cele două, cele mai lungi ore din viețile lor. Cristina era tot ea, nerăbdătoare. „Dar nu mai vin?”, întreba, „ca să scăpăm de treaba asta odată?” Silvana s-a abținut de la plâns și după ce Cristina a intrat în operație. „Să nici nu-ți treacă prin gând să verși vreo lacrimă”, îi spunea consultantul pe un ton sever, „îi poate influența starea Cristinei înainte de operație”. Surprinsă, mama fetei a înghițit lacrimile. „Mi-a venit să plâng când au băgat-o în sala de operații și am văzut cum se chinuie”. În cele opt ore de așteptare, Silviana s-a rugat, a patrulat pe holurile spitalului, s-a plimbat.

Pe la 22:30, după un control pe care consultantul i l-a făcut Cristinei care abia ieșise din sala de opeații, spadasina era în afara oricărui pericol. Au urmat două zile de terapie intensivă în care Silvana nu și-a vizitat fiica de multe ori. „O vedeam legată la aparate și era disperată că-i e sete și că o deranjează firul”, spune mama, „îi spuneam medicului să intre, că la el nu se răsfăța”. În a treia zi, Cristina nici n-a ajuns bine în salon că s-a și dat jos din pat.

La zece zile după operație, Cristina a fost externată și fetele au mai rămas în Italia o săptămână pentru consultări post-operație, timp în care s-au plimbat, au vizitat. „N-o să vină nimănui să creadă unde am fost în a 11-a zi”, spune Silvana, „la Disneyland, pentru că-și dorea mult”. Mama spadasinei avea încredere că totul va fi bine – și a fost una dintre cele mai fericite zile pentru amândouă.

Din 2009, Silvana și Cristina merg împreună în Bosnia, unul dintre locurile în care Fecioara Maria s-a arătat în orașul Medugorje, pe un munte al cărui urcuș nu durează mai mult de trei sferturi de oră. Prietenii care le-au însoțit acolo după operația Cristinei le-au spus să nu urce, că nu are cum să facă bine sănătății fetei, însă mama i-a făcut pe plac. „Dacă vrea ea să urcăm, urcăm”. Au mers trei pași, s-au oprit, au mers, s-au oprit și după trei ore și jumătate au ajuns. „Eu am avut încredere că vom ajunge unde trebuie”.

Cristina apăruse în viața Silvanei la 35 ani (după Ioana, sora mai mare cu nouă ani) și urma să devină o lecție de ambiție pentru mama care n-a crezut că fiica ei va mai putea face sport. Se împăcase cu ideea că, după ce ea fusese nevoită să renunțe la scrimă din cauza tuberculozei la 18 ani, istoria se repetă. „Urma să punem stop – e operată pe cord deschis, trăiește bine mersi și n-o să mai facă efortul pe care-l face”.

Spadasina a venit pe 5 mai în vizită la sală, unde colegii o așteptau cu flori și încurajări. Încet, încet și-a reluat și activitatea sportivă. Venea de două ori pe săptămână, nu alerga și nu făcea efort intens. Cristina a primit la scurt timp și viză de la Alin Nicolescu, cardiologul pediatru care a spus că poate face sport.

„Sigur?”, a întrebat din nou mama Cristinei.

„Sigur”.

„De performanță?”

„De performanță.”

Medicii din Italia îi spuseseră Silvanei încă dinainte operației că intervenția pe cord e ca una de apendicită – în sensul că atât de uzuală a devenit -, „se pune un petic și își revine copilul într-o lună”. Momentul tensionat venea însă cu vena care nu pompa cum trebuie, dacă reușeau sau nu să o prindă. Reușiseră.

Sprijin în trei

După operație, Cristina a avut o perioadă care nu i-a plăcut Silvanei, pentru că nu mai punea preț pe școală. Mamei îi era teamă că profesorii nu vor înțelege, însă timp de o lună au lăsat-o în pace până și-a revenit. Cristina e recunoscătoare că „Dumnezeu nu uită să o trezească dimineața”. Credincioasă, spadasina obișnuiește să se roage și pe planșă. „De multe ori îi spun să se concentreze acolo, la ceea ce face, pentru că scrima înseamnă concentrare maximă, dar așa se liniștește în sufletul ei, se remontează și asta o ajută mult.”

Sportiva e în continuare copilul repezit care se bucură că termină prima un examen sau pentru că dă cinci tușe într-un minut și 14 secunde. „Bravo, felicitări, ai câștigat, dar 1:14?”, încerca Silvana să înțeleagă. „Am câștigat sau nu? Ce mai contează în cât timp”. Agitată cum e, Cristina e dublă campioană națională, are o medalie la gât după majoritatea competițiilor internaționale și are un viitor ca spadasină, după cum spune și antrenoarea ei, Alina Ciuculescu.

Un mare rol în creșterea ei l-a avut și sora mai mare, Ioana, o fată „la 1.65, delicată, slăbuță, fragilă, comparativ cu Cristina”, cum o descrie mama lor. „Le-am crescut singură și am încercat să le dau o preocupare” – să nu stea degeaba. Ioana înota – se trezea la 6:00, la 6:45 era în bazin la 23 august – fie vară, fie iarnă.

„A fost o perioadă grea”, spune Silvana, „o trezeam pe Ioana, îi dădeam să mănânce, o lăsam pe Cristina sa doarmă singură în casă și speram să nu se trezească până mă întorceam”. Mama stătea cu un copil în brațe, încerca să-i explice matematică celei mari și la un moment dat n-a mai putut. I-a spus Ioanei că important este să nu rămână corijentă. „Bietul copil nici nu-mi spunea ce note ia”. Ioana era singura din clasă cu 9 și 10. „Tu ești Ioana?”, a întrebat-o Silvana într-o zi, „păi când ai avut timp și de învățat?”

La 9:30 Ioana ieșea din bazin, se usca, la 10:30 mergea la școală, la 16:30 termina și intra iar în bazin până la 18:30. „Între timp o luam pe cea mică, mă întorceam s-o iau și pe cea mare, ajungeam la 19:00 acasă și ziua era dusă”. Silvana și-a dat seama că Ioana nu ajungea nicăieri cu înotul – făcea stilul bras, iar pentru asta era greu să găsească tehnicieni buni. „La Dinamo a avut o antrenoare bună, au avut campionate de seniori câștigate cu echipa, dar nu se implica precum face Alina la scrimă – e un mare efort să pleci în deplasări, să răspunzi de copii, să nu vii doar la un program și atât.”

Perspective

„Când eram mică și la început, mi-a luat ceva să înțeleg ce e cu beculețele verzi și roșii de pe planșă, mai aveam multe de învățat. Acum avem mai multe antrenament și mai încărcate”, spune Cristina, „multe exerciții de intrat în reflex pentru planșă”. De la început a avut încredere în forțele proprii și oamenii nu înțelegeau cum o junioare, o începătoare e așa rapidă pe planșă. „Intram tare pentru că nu știam cum e să pierzi sau să câștigi”. Au urmat concursurile internaționale, în săli mai mari, contra unor adversare mai experimentate, însă Cristina nu se lasă intimidată. Cum a revenit în sala de scrimă a insistat să tragă la naționale, după două luni de la operație. Acum spadasina se antrenează și visează la europene, mondiale, olimpiade.

„Mai întâi să asculți”, intervine Alina, „e problemă la toate fetele, la sportivi în general, nu vor să priceapă că momentul în care intri într-o competiție majoră, unde trebuie să obții puncte, cea mai importantă e încălzirea. Stau cu gura pe ele non-stop, îmi intră pe planșă neîncălzite și pierd primul asalt. Dacă pierzi un asalt, două, până îți intri în mână poți să te panichezi, să pierzi culoarul și se duce tot concursul. Aici am probleme cu ele. Nu sunt destul de mature.”

Alina preferă să le certe acum, ca să fie mai ușor mai târziu. „Ele știu că am dreptate, dar nu vor să asculte – eu sunt un pic mai severă, pentru că scrima se pedepsește atunci când ți-e lumea mai dragă, dacă nu respecți niște reguli.”

Cele trei reguli de la care Alina nu se abate sunt „medicația, odihna și…..?”

„Le știu doamna, dar nu-mi amintesc acum”, spune Cristina, „adică eu am grijă de astea”.

„Și atitudinea în concurs”, completează antrenoarea. „Merg toate în paralel – dacă una merge mai prost decât alta, nu faci nimic. Ai deficit de vitamine, nu e bine, dacă ai vitamine dar stai pe telefon până noaptea târziu, nu te poți concentra și ai mintea obosită. Și una e când intru în sală și am atitudinea demnă, îmi văd de încălzire și sunt serioasă de acolo până la ultimul asalt. Nu am atitudine, degeaba medicația, degeaba m-am odihnit. „Este sau nu este așa?”

„Eu nu îmi bat joc de munca mea, pun pasiune în primul rând, sunt foarte sufletistă și sentimentală, chiar dacă nu arăt”. Alina are un dialog cu toată lumea, însă nu lasă de la ea când vine vorba de regulile de aur. „Eu nu mă pot schimba la vârsta asta și mi-e bine așa.”

„Ele au șanse foarte mari, dar trebuie să muncim foarte mult. Obiectivul meu este să câștigăm Europeanul pilot, care va avea următoarea etapă în aprilie la București, apoi Cristina va face pasul spre cadeți, anul viitor. Urmează vreo doi ani până pregătim ultimii doi ani – pe la 17 ani atinge maturitatea, scapă de examene și ne putem canaliza pe performanță. Pas cu pas, nu mă gândesc foarte departe, îmi plac planurile pe termen scurt.”

Nu se aștepta nimeni să se facă U14, spune Alina, „noi am aflat în august, n-am avut timp să facem un plan de bătaie” – planul competițional se face cu un an înainte, dar antrenoarea a avut noroc cu gașca lor (de patru fete), care era „pe conductă, deja lucrată”. „Lucrăm pentru U17, trei ani în care batem concursurile de cadeți, unde important este ca ele să capete experiență, indiferent de rezultate.” Alinei îi era frică de blocajul lor față de cele mai mari. „Le-am spus că nu au de ce să fie speriate – și ele au două mâini, două picioare și aceeași spadă în mână.”

*

Palmaresul Cristinei:

Campionate naționale: 2 medalii de aur, o medalie de bronz

Competiții interne: 6 medalii de aur, 2 argint, 4 bronz

Competiții externe: 10 medalii de aur, 4 argint, 6 bronz

Eurocup 2015 ( U 14 ): aur la etapele din Grecia și Anglia

Cea de-a șasea etapă din cadrul Circuitului European U14 la spadă va avea loc între 23-24 aprilie, la București.