Adrian Vasile, partea a II-a: „În toate compartimentele putem să fim mai buni”

„Aratăm bine și, sigur, jucând așa, se consolidează încrederea și un sentiment de învingător“, ne-a spus Adrian Vasile în prima parte a interviului pe care ni l-a acordat înainte ca CSM București să-și asigure prezența în sferturile de finală ale Ligii Campionilor.

După ce ne-a vorbit despre progresul pe care echipa sa l-a reușit în ultima vreme – deci care au fost mișcările esențiale și cum a ajuns CSM să fie considerată cea mai în formă echipă din handbalul european -, l-am întrebat pe Adrian Vasile Ce lucruri ar fi de îmbunătățit în jocul și dinamica de grup a echipei sale: unde crede că pot fi și mai stabili?

„Peste tot. În toate compartimentele putem să fim mai buni. Un avantaj foarte mare pentru noi sezonul ăsta – și am vorbit despre asta inclusiv în cadrul staff-ului -, este că ne petrecem destul de mult timp vorbind despre mici detalii. Spre deosebire de sezonul trecut, când a trebuit să vorbim prea mult despre lucrurile de bază. Sezonul ăsta ne ducem foarte mult în zona de detalii. Și zona de detalii este precum un labirint imens în care tot timpul se va mai arăta și altceva de îmbunătățit. Cred, spre exemplu, că pentru zona noastră de atac, jucăm o fază a doua foarte bună; jocul nostru rapid este foarte bun. Inclusiv faza a treia a noastră arată bine. Dar sunt lucruri de îmbunătățit și aici. Pentru că handbalul, de câțiva ani de zile, are această zonă – faza a doua și faza a treia -, care a căpătat un volum imens. E o zonă foarte importantă a jocului, pe care cred că o jucăm bine anul ăsta și trebuie să o încercăm și mai bine. Suntem deja în faza în care încercăm să ne gândim un pic mai mult cum cred adversarii noștri că ne pot opri.”

Scopul, spune antrenorul lui CSM, e ca jucătoarele să se simtă între ele și să ajungă la nivelul în care ele să caute și să găsească soluția corectă. „Pentru că asta va face tot timpul diferența: cu o înțelegere și o simțire comună, o să fie foarte greu de jucat împotriva lor.”

Și oferă exemplul lui Gyor, când echipa maghiară câștiga în serie Liga Campionilor, având „acel angrenaj pe care îl simțeai că este ca un întreg. Era foarte greu de jucat împotriva lor. Așa cum Vipers câștigă acum de două ori la rând Liga Campionilor, pentru că totul este uns foarte bine, foarte corect. Iar asta este ținta noastră, să facem ca relațiile de joc în atac să fie duse înspre un automatism, cu cât mai multe dintre jucătoare. Sunt create automatisme de una, două, trei jucătoare, dar când mai adăugăm câte o jucătoare în grupul ăsta, devine foarte greu de jucat împotriva lor.”

Adi Vasile crede că și în defensiva echipei mai sunt lucruri care pot fi îmbunătățite: „Aici vorbim foarte mult despre inițiativă, despre a pune noi adversarul sub presiune, să ia o decizie, ori să acționeze, să-l ducem într-o anumită direcție unde vrem noi. De multe ori, suntem foarte bine pregătiți în începutul acțiunilor – evident, nu suntem singura echipă care face tactică și se uită la ce face adversarul -, iar ceea ce cred că putem să îmbunătățim e partea finală a apărării noastre, când atacul advers simte că nu are neapărat o soluție colectivă; și se transformă într-o zonă individuală, în care o jucătoare este forțată să ia o anumită decizie. Atunci trebuie să anticipăm de unde vine pericolul în ultima fază a apărării.”

Sunt detalii mici care pot produce efecte mari, mai ales într-un handbal modern în care nimeni nu mai lasă pietre neîntoarse: nici în pregătirea tehnică și tactică, nici în pregătirea individuală – pe partea fizică, mentală și emoțională.

Totuși, ca abordare generală, Vasile simte că a căuta mereu detaliile poate fi și o capcană. Spune că „tot lucrurile de bază vor fi cele mai greu de obținut, lucrurile pentru care trebuie să muncești cel mai mult și acelea care vor aduce tot timpul valoarea unei echipe. Adică simțul ăla că toată lumea lucrează precum un întreg, energia, comunicarea, faptul că jucătoarele se uită ochi în ochi, faptul că sărbătoresc împreună, faptul că te simți ca un tot: acestea vor face tot timpul diferența. Între vederea de ansamblu și vederea de detalii foarte mici, eu voi alege tot timpul ideea vederii de ansamblu. Pentru că în detalii foarte mici, de la un punct încolo, nu știi unde să te oprești.”

Și, apropo de detalii, l-am întrebat pe Adi Vasile dacă e preocupat să lase jucătoarelor libertatea să influențeze și ele stilul de joc pe care el caută să-l imprime echipei.

„Eu cred că primul pas, pentru oricare jucătoare care vine într-o echipă, este să încerce să se conecteze la realitatea, la regulile, la stilul și la energia locului respectiv. După ce faci lucrul ăsta, poți să vezi un pic și în ce situații poți tu influența jocul cu calitățile tale. Dar prima dată e despre a te conecta cu grupul, cu echipa, și după aia vine lucrul individual; care, de foarte multe ori, atunci când lucrurile sunt făcute corect, vine natural, automat. Și e bine să nu forțezi lucrurile. Eu de multe ori le zic jucătoarelor că dacă încercăm să furăm handbalul, să găsim o situație unde ea de fapt nu există, furăm handbalul și nu-l jucăm corect. Atunci când joci jocul corect, el te răsplătește. Așa că prima dată e integrarea în colectiv și după aia este exploatarea calității individuale.”

– Dar jucătoarele găsesc în antrenorul Adi Vasile un tip care le încurajează – după ce au înțeles sistemul, după ce au prins energia grupului -, să aibă răspundere și să încerce să-și aducă contribuția și așa cum văd ele handbalul?

– „Da. Nu cred în robotizare. Cred într-un proces de antrenament și de instruire cu niște reguli, cu niște principii. Cred în niște trasee, dar după aia cred foarte mult în conștientizarea jucătorului – care trebuie să înțeleagă ce i se poate întâmpla când ajunge într-o situație anume și care este decizia pe care o ia. Iar atunci când ai jucătoare foarte bune, cred că aș fi penibil să mă duc la o jucătoare cum e Cristina (Neagu), să-i zic: Cristina, tu o să ajungi în situația asta și de aici vreau să faci asta.

E foarte clar că anumitor jucătoare trebuie să le zici ce să facă, dar altelor trebuie să le lași libertate de decizie, iar pentru mine asta înseamnă că mă folosesc și mai mult de creierul lor. Pentru că în teren eu voi vedea tot timpul lucrurile de afară, dar ele sunt conectate în teren cu simțul apărătorului din fața lor, cu ziua pe care o au ele sau adversarele directe, și atunci de multe ori le întreb inclusiv ce simt ele că merge să jucăm: putem să jucăm asta? Și cred foarte mult în implicarea jucătorului în decizie, atunci când există reperele noastre, respect și așa mai departe. Pentru că mie îmi place să mă folosesc de jucătorul pe care îl am, nu cred în roboți. Pentru că roboții nu vor putea să ia decizii în criză de timp; iar la cum arată și apărările în ziua de astăzi, care pun atât de multă presiune, dacă nu ai deja antrenată ideea de a lua o decizie și de a anticipa jocul, e foarte greu. E un sport foarte complex handbalul, este din ce în ce mai greu.”

Sportul este și despre frumusețea de-a face un lucru repetitiv și să găsești plăcerea în asta. În fiecare zi vii la antrenament și ai, mai mult sau mai puțin, aceeași idee de lucru; și trebuie să găsești frumusețea în a face lucrul ăsta repetitiv.

Vasile crede că în handbalul feminin încă poți să vezi un pic mai mult zona tactică, pentru că în momentul de față sunt puține jucătoare care pot să domine fizic așa cum o pot face mulți băieți în fiecare echipă. De altă parte, adaugă el, în ultimii ani, și în handbalul feminin e vorba din ce în ce mai mult despre cât de bine antrenat ești, cât de bine poți să reziști, cât de multă putere ai. „Și poate jucătoarele acelea sclipitoare, pe care le vedeam mai des înainte, dacă nu mai stau bine fizic, nu-și mai găsesc locul în handbalul din ziua de astăzi. Așa cum poate și la băieți, niște jucători de-acum 30 de ani sau mai mult, nu și-ar mai găsi locul în ziua de astăzi la fel de ușor cum au făcut-o atunci, dacă nu ar putea să țină nivelul fizic.”

– Cu jucătoarele tinere cum lucrezi? Cum poți să le dai sentimentul că sunt la fel de importante ca cele care joacă mai mult? Cum faci să le ajuți să parcurgă etapele pe care le au de parcurs?

– „În primul rând, cred că noi, în România, ne dorim lucrurile foarte repede. Și este un lucru specific nouă; cred că și avem nevoie să avem bucurii importante. Și atunci vânăm acele lucruri, vânăm acele bucurii și de multe ori vânăm acei indivizi pe care îi alegem și îi considerăm următorul motiv de bucurie. Cumva, abia așteptăm să găsim acele individualități cu care să ne mândrim la un moment dat. Vânăm ideea asta de individualitate în România. Dacă vă uitați, am făcut-o după Hagi: îl căutăm pe următorul Hagi de nu știu cât timp. O căutăm pe următoarea Cristina Neagu. Și așa mai departe. Este fascinația zonei ăsteia a Europei.

Ce ne-am dorit noi foarte mulțumesc să facem – și de anul ăsta ne-am stabilit și modul de lucru -, e să putem influența creșterea și educarea Centrului de Copii și Juniori; cu acei copii care probabil că la 14-15 ani încep să facă pașii către performanță. Și ne dorim să creăm acești pași, să-i facem cât mai bine, astfel încât ei, când ajung la 18 ani sau la 19 ani, să facă această trecere spre nivelul de seniori cu câteva procente mai ușor. Trecerea, oricum, este incredibil de grea. Este fantastic de grea. Mai ales când vii, spre exemplu, într-o echipă precum CSM București. E foarte complicat ca de la 18 ani tu să poți să faci față unor jucătoare care sunt extrem de experimentate și în niște competiții în care toată lumea vrea oricum să te bată, să câștige împotriva ta. Și e nevoie de timp.”

„Oamenii, în general, se uită la un singur lucru: la minutele de joc. Nu e deloc doar despre asta. Este despre procesul întreg, despre cât de bine este antrenat un copil, cât de bine înțelege tehnic handbalul, cât de bine înțelege tactic – atac, apărare și așa mai departe. Și lucrurile astea se construiesc în timp. N-au cum să vină repede, decât dacă jucătorii sunt excepționali. Iar pentru jucătorii excepționali nici nu trebuie să vorbim, că aceia se vor integra singuri în teren.

Noi trebuie să dezvoltăm un sistem și o bază foarte bună în care jucătoarele din România se vor antrena și vor fi pregătite pentru ceea ce înseamnă jocul modern de handbal. Pentru că noi individualități vom avea, că avem inteligență. Nouă ne lipsește altceva, ne lipsește baza asta. Iar pentru bază e nevoie de timp. Inclusiv pentru jucătoarele care sunt la noi, cele tinere, pentru unele dintre ele este un pic mai ușor, pentru altele este un pic mai greu. Din păcate, timpul nu este în favoarea lor, în ceea ce înseamnă procesul de antrenament, pentru că noi suntem de foarte multe ori pe drum. Pierdem câteodată patru zile ca să jucăm un meci. Te întoarci de acolo, stai încă două zile și vine un alt meci. Iar pentru jucătoarele tinere este, într-adevăr, un pic de pauză în procesul lor de antrenament.

Și mă bucură tare mult ideea înființării unei ligi de tineret și apariția acestei legi prin care trebuie să dai 30% din bani către centrele de copii și juniori. Trebuie să înțelegem că trebuie să le dăm cât mai multă atenție, dar atenția nu înseamnă doar minutele de joc – aia este cel mai simplu să o vezi. Pentru că altfel, dacă ești pregătit să te impui, te integrezi singur în teren. De exemplu, o fată precum Mihaela Mihai a putut să joace, la 17 ani – acum a făcut 18 -, minute importante la o echipă ca CSM București. Dacă vă uitați la nivel internațional, nu sunt multe echipe care au la fel de multe tinere în lot ca noi. Deci trebuie să avem răbdare cu ele.”

– Cum a fost despărțirea de echipa națională? Ai avut regrete că FRH a ales un alt antrenor (Florentin Pera) și că n-ai putut continua?

– „Nu pot să spun că nu a fost un regret faptul că nu am putut să merg la Campionatul European. Pentru că simțeam că acest European putea să fie acel moment în care poți să începi să culegi niște roade ale muncii. Și avusesem un gând foarte clar înainte de acest EURO, însă n-aș vrea să-l spun, pentru că s-ar pune presiune pe diversi oameni. Dar eu știam care ar fi fost ținta mea la acest European și unde puteam să ajungem. Și, sigur, din punctul ăsta de vedere, este un regret. Pentru că am senzația de muncă neterminată. Dar am înțeles contextul, am înțeles situația, am fost mulțumit de munca pe care am făcut-o, până în momentul în care am făcut-o, și eu și restul staff-ului, le-am mulțumit tuturor, le-am mulțumit și fetelor. Practic, ăsta e mersul lucrurilor, trebuie să-ți vezi mai departe de ce ai de făcut. Însă mă bucur că am putut influența pozitiv situația de acolo; mai mult de atât nu pot să fac acum, decât să le țin pumnii din spatele televizorului, să fiu alături de ele și să le încurajez.

Practic, aceasta a fost a doua oportunitate pe care am avut-o să antrenez echipa națională. Prima dată am spus Nu, și mi-am zis la momentul ăla că dacă s-ar mai întâmpla vreodată, eu n-am cum să mai refuz. Și n-am făcut-o. Echipa națională a României o să fie întotdeauna ceva cu totul aparte, pentru că eu fac parte dintr-o generație crescută într-un sistem în care sportul era foarte important. Și ideea de a a-ți reprezenta țara și de a face ceva pentru țara ta era lucrul suprem. Dacă apucai să-ți cânte imnul, deja reprezentai ceva, erai cineva. Și astea sunt niște lucruri și niște valori care o să fie alături de mine toată viața.”

– Cum te-a ajutat experiența de la echipa națională, ce ai învățat de acolo? Și despre tine, dar și despre sistemul de la noi.

„Te îmbogățește fiecare lucru pe care îl trăiești. De aia se și spune de multe ori că experiența nu poate fi cumpărată. Și, cu siguranță, după un an și jumătate petrecut la echipa națională m-au ajutat foarte multe lucruri. Inclusiv să simt presiunea pe care onoarea de a-ți reprezenta țara și de a fi antrenorul echipei naționale o aduce. Este ceva dumnezeiesc, este ceva superb să poți să faci asta. Și mă bucur că după un an și jumătate la echipa națională, echipa națională a devenit din nou competitivă. Eu așa cred. Și cred că echipa a ars niște etape foarte corecte în acest an și jumătate – care nu a fost ușor. Dar cred că a fost o muncă făcută corect, care a făcut ca în momentul de față echipa națională să fie din nou competitivă; inclusiv ultimul European confirmă că echipa este competitivă și poate să fie foarte aproape de rezultate bune împotriva oricăror adversari importanți, astfel încât să încerci să răzbați acolo sus în clasament. Dacă munca noastră ajută prezentul, atunci este perfect. Și sunt convins că ajută.”

– Simți că lucrurile mișcă în direcția bună? Ești optimist că în anii următori vom avea jucătoare și jucători care să se formeze și datorită sistemului, nu doar în ciuda lipsei unuia? Pentru că trăncănim despre asta de pe ambele maluri, fără prea multă acțiune.

– „Eu cred că lucrurile se mișcă, cred că aceste discuții sunt tot mai prezente în ultimul timp. Inclusiv într-un mediu ca al nostru, deci inclusiv la nivelul unei comisii tehnice în care sunt prezenți antrenori și reprezentanți ai comisiei tehnice, se vorbește tot mai mult despre lucrul ăsta. Acum doi ani, în vara lui 2021, s-a făcut o întâlnire la Ploiești – apropo de strategie de dezvoltare – unde s-au prezentat foarte multe documente și acte. Unele sunt și în ziua de astăzi pe site-ul Federației, la categoria Dezvoltare, apropo de sistem de joc și așa mai departe.

Trebuie să începem de undeva; trebuie să începem de undeva împreună și trebuie să alegem acele creiere de oameni care pot să aibă viziunea și timpul și munca – și să fie răsplătiți pe măsura acestei munci importante. Și să mergem într-o direcție astfel încât să avem cât mai multe idei comune. Nu o să le vedem niciodată pe toate. Dar eu cred că este cel mai important ca de la echipele naționale de seniori către centrele olimpice să existe această idee comună. Când vom face lucrul ăsta, sunt convins că vor fi mai multe echipe din România care vor zice: sunt și eu interesat de modelul vostru, de cum faceți, de cum vedeți lucrurile. Și atunci se vor mai adăuga și alții.

Dar e nevoie să avansezi o idee comună, și asta era una din marile mele dorințe, atunci când am fost antrenorul echipei naționale. Mi-am dorit ca Bent (Dahl) să fie antrenor secund, iar ideea de bază a fost ca el să se ocupe de implementarea acestui sistem în România, să fie un antrenor secund care să poată merge la toate centrele olimpice și să coordoneze lucrurile astea.

Din păcate, nu s-a putut întâmpla, am avut fiecare alt traseu, dar cred că ăsta este cel mai bun lucru. Și inclusiv acum, Florentin (Pera) vorbea și el tot despre lucrul ăsta, în ultima comisie tehnică, pentru că trebuie să înțelegem că cei care câștigă medalii au în spatele lor un sistem. Noi în continuare suntem un jucător important în Europa,  dar trebuie să ne îmbunătățim în zona asta, în zona sistemului.

Iar în ceea ce privește handbalul nostru în țară, în campionat, văd sezonul ăsta o preocupare din partea multor echipe pentru ideea de a juca un handbal mai intens, un handbal mai rapid – nu toate echipele, pentru că altele încearcă să-și exploateze potențialul atât de mult cât pot, și se vede o ruptură, să zicem, între stilul unor echipe și stilul altor echipe. Dar cred că din sezonul acesta suntem pe un drum bun. Trebuie să salut și ideea arbitrilor de a semnaliza mai repede jocul prepasiv, pentru că și asta ajută foarte mult. Și inclusiv despre asta avusesem o discuție după Mundialul din Spania (2021). Și mă bucur că sezonul ăsta, într-adevăr, se văd îmbunătățiri din perspectiva asta. Așa că eu cred că suntem pe un drum corect. Sunt mult mai optimist astăzi decât eram acum doi ani sau trei ani.”