Alice Ardean-Elisei, din nou cu naționala la un turneu final: „Am un vis. Nu contează cine e pe teren. Contează ca, la sfârșitul meciului, echipa să câștige”

Cu oricine ai vorbi din jurul echipei naționale despre obiectivele și așteptările pe care le au la acest Campionat Mondial, primești același răspuns: «Ne gândim doar la următorul meci, o luăm pas cu pas, medaliile sunt departe».

E discursul pe care îl auzi, în fond, de la orice sportiv, – minge cu minge, punct cu punct –, dar este şi un mod de a îndepărta presiunea și de a păstra concentrarea. Însă, dincolo de ce spun jurnaliștilor, și jucătoarele și antrenorii au propriile vise și speranțe, ținte pe care le urmăresc cu încăpățânare.

La fel are și Alice Ardean-Elisei, cea mai bună extremă stânga din lume în 2005 și 2015, acum veterana lotului. „Orice sportiv are un vis, dar nu vreau să-l spun pe al meu. Nu vreau să-mi fac nici iluzii, să am deziluzii apoi. Vreau să luăm pas cu pas fiecare meci, pentru că cel mai important e meciul care vine.”

Acum un an, când s-a accidentat la genunchi, nu credea că va mai avea șansa să-l îndeplinească. Era 29 septembrie 2016, un meci din Liga Națională între CSM București și SCM Craiova. Extrema naționalei s-a ridicat de pe parchet, pregătită să arunce la poartă. A simțit o durere ascuțită la piciorul drept și s-a prăbușit țipând pe parchetul din Sala Rapid. Adversare în acea zi, dar colege la națională, Paula Ungureanu, Aurelia Brădeanu și Oana Manea au înconjurat-o imediat. De pe bancă au venit și medicii ambelor echipe, care au scos-o pe brațe de pe teren.

Avea o ruptură a ligamentelor încrucișate și urma să lipsească cel puțin șase luni. Ziarele scriau că poate fi un final de carieră pentru jucătoarea de 34 de ani cu peste 200 de selecții și 800 de goluri la echipa națională. Cifrele astea au ajutat-o să adune o medalie de argint la Mondialul din 2005, și două de bronz, la Europeanul din 2010 și la Mondialul din 2015.

O perioadă, și ea a fost demoralizată. „Când a apărut accidentarea asta, căzusem. Nu mai aveam încrederea aia că o să mi se îndeplinească vreodată visul.” S-a operat și a început recuperarea, dar a ratat Campionatul European din Suedia. „E greu pentru orice sportiv să stea și să vadă un turneu final în fața televizorului.”

În același timp, era și prima oară când petrecea luna decembrie acasă, cu băiețelul de patru ani, iar asta a făcut mai ușoară absența de la echipă. Robert i-a dat energie și motivație să revină pe teren, lucru petrecut în martie 2017. Când a primit convocarea la națională înainte de Mondialul din Germania, și-a spus că e o nouă oportunitate. „Nu vreau să-mi fac iluzii, dar este o șansă și vreau să profit de ea. Dacă antrenorul și echipa consideră că pot să ajut Naționala, cu mare drag.”

A revenit într-o echipă mult schimbată față de ultimul turneu la care participase, Jocurile Olimpice de la Rio. O echipă din care lipseau colegele de generație Ungureanu, Brădeanu și Oana Manea, dar cu multe jucătoare tinere. „Sunt jucătoare care au mai puțină experiență, dar nu trebuie să lăsăm să se simtă asta, trebuie să ne susținem una pe cealaltă. Le ajutăm cu un sfat, cu susținere. Când simți pe cineva că e lângă tine și simți că are încredere în tine, e mult mai ușor.”

Rolul ei a devenit, astfel, și mai important. La 35 de ani, Alice e cea mai experimentată jucătoare din lot, și încearcă să le ajute pe colegele mai tinere, așa cum a fost şi ea primită când a debutat la națională. „Îmi amintesc și de începutul meu, jucătoarele cu experiență m-au susținut când am debutat la Națională, sau la Campionatul Mondial. Îmi spuneau uite, aici ai greșit, îmi dădeau câte un sfat, și eu încercam să învăț. Să învăț mereu, să fiu deschisă.”

Înainte de meciuri și în pauze, le încurajează pe jucătoarele tinere, precum Yulia Dumanska, portărița de 20 de ani cu care e colegă la SCM Craiova, sau Ana Maria Popa, cu care împarte postul de extremă stânga. În timpul meciului se sfătuiește des cu Cristina Neagu, care a preluat banderola de căpitan. Cu încurajări și pumni strânși, încearcă mereu să transmită echipei încredere.

Îi place atmosfera pe care a găsit-o când a revenit, energia pozitivă a noilor ei colege. Cel mai important, crede Elisei, e ca ele „să conștientizeze că unitatea grupului face diferența. Dacă echipa câștigă, toată lumea are de câștigat. Nu contează cine e pe teren, că e o jucătoare cu experiență, sau una cu mai puțină. Contează ca, la sfârșitul meciului, echipa să câștige.”

După victoria cu Slovenia, fetele s-au bucurat, dar nu mult. „E un sentiment foarte plăcut după fiecare victorie, știi că ai dat totul pe teren, ai simțit și colegele că sunt lângă tine, și stafful, și suporterii. Dar trebuie să uităm aceste meciuri, pentru că vor veni altele, tot la fel de grele, sau poate mai grele.”

Pentru România urmează un meci dificil cu Spania; o echipă cu tradiție în handbal, cu patru medalii mondiale, europene și olimpice în palmares, dar care trece, ca și România, printr-un proces de reconstrucție.

Dincolo de Spania, Elisei nu privește prea mult în viitor. Dacă rămâne sănătoasă, o să vină la națională cât timp va simți că poate ajuta. Și cât timp va avea șanse să-și îndeplinească visul.