„Cine n-ar fi optimist cu așa o echipă.” Reportaj din Brest, unde suporterii României au văzut o victorie pe care o așteptau de 18 ani

Andreea Giuclea 6 decembrie 2018

În ultima zi petrecută de echipa României în Brest, 5 decembrie, a plouat mai rău ca nicicând în ultima săptămână; cu stropi mari și enervant de iuți, care te sâcâie până apuci să urci în tramvaiul care leagă Brest Arena de centrul orașului.

„Așa e vremea aici mereu”, ne spunea, din prima zi, interul dreapta Melinda Geiger, care a jucat la Brest. În puținele momente când ploaia se oprește totuși, pescărușii care planează deasupra clădirilor joase îți amintesc că te afli într-un oraș-port legat de Oceanul Atlantic printr-o strâmtoare de doar trei kilometri. Depărtarea, vântul și vremea mohorâtă îți amintesc de Frederikshavn, micul orășel din nordul Danemarcei unde a început drumul României spre medalia de bronz la Mondialul din 2015.

Tramvaiul A trece pe lângă Place de la Liberté, piațeta centrală aflată în fața primăriei, care în decembrie găzduiește un mic, dar cochet târg de Crăciun; străbate apoi Rue de Siam, principala stradă pietonală, cu ale ei magazine, cafenele și copaci împodobiți cu lumini; trece pe lângă hotelul naționalei și deasupra râului Penfeld, care se varsă în golful Brest. Ajunge la arenă de obicei repede, în 10-15 minute, mai puțin în zilele când tinerii protestatari în veste galbene blochează liniile și întrerup circulația, amintindu-ți că un turneu de handbal nu e chiar cel mai important lucru într-o Europă cu tot mai multe probleme, economice, sociale și identitare.

Dar când ajungi la arena cu acoperiș gri metalizat de aproape 5.000 de locuri, uiți și de ploaia mocănească și de vântul furios. În boxe răsună Queen, voluntari francezi îți zâmbesc cald, elevi veniți în grup râd și aleargă pe holuri, iar suporterii români își aranjează deja în tribună tricourile, tobele și steagurile tricolore. Nici pentru ei n-a fost ușor să ajungă aici.

Mulți au venit din țară. Au plecat pe 30 noiembrie, noaptea, au mers cu avionul și cu mașini închiriate. Liderul deplasării e, ca de obicei, Angela Pop, care de ani de zile n-a lipsit de la niciun turneu final. E mereu departe de casă în decembrie, de ziua națională și de ziua de naștere a fratelui ei, dar nu le vede ca pe sacrificii. „E concediul meu, fac ce-mi place și mă face fericită; cu două săptămâni înainte de plecare numai despre asta vorbeam.” La turneul din Franța, se simte mai încrezătoare ca altădată. „N-am emoții, ca nicicând, nu pot să explic de ce”, spunea înainte de meciul cu Germania. „După 18 ani la un turneu final, batem Norvegia azi”, ne-a spus și înaintea ultimului meci al grupei.

Alături de suporterii veniți din Deva, Satu Mare sau Bistrița au fost în tribune mulți alți români care locuiesc în Brest. S-au mutat în Franța acum șase, 11 sau de 23 de ani, fie pentru că s-au căsătorit, fie pentru că aveau rude sau cunoștințe care le spuneau să încerce sau pentru că au crezut că o să le fie mai bine copiilor. Au luat-o de la zero, au învățat franceza și lucrează în toate domeniile. Sunt medici, au mici firme de amenajări interioare, sunt profesori sau mecanici. Le e dor de familie și de prieteni, de mâncarea sau colindele românești, dar nu se văd întoarcându-se curând. Aici trăiesc cu mai puțin stres, spun. Au mai mare încredere în serviciile medicale și întâlnesc des medici cu care pot vorbi română. Sunt autonomi și lucrează, chiar dacă au dizabilități, iar copiii lor mănâncă la școală mâncare bio, fac sport și li se predă într-un mod mai relaxat. „În România nu sunt deloc progrese, rămâne în urmă, parcă devine o ruină”, spune Oana, medic de familie.

Când au aflat – de la radio, de pe panourile din oraș sau de la alți români – că naționala de handbal va juca în orașul lor primele meciuri din Campionatul European găzduit de Franța, au vrut să fie prezenți. Unii sunt iubitori de handbal și vin des la meciuri, alții nu știu în ce culoare joacă româncele, dar se bucură că le pot susține și că se revăd cu alți români, mai ales că primul meci a fost de 1 decembrie. La cina tradițională prin care sărbătoresc ziua națională, cu sarmale și melodii românești, au ciocnit acum și pentru victoria din debutul cu Cehia.

Au revenit în arenă și la următoarele două meciuri din grupă, îmbrăcați în tricouri galbene. Luni seara au aplaudat-o pe Cristina Neagu când a devenit cea mai bună marcatoare din istoria Europenelor, iar miercuri au văzut poate cea mai impresionantă victorie a României din ultimii ani, 31-23 cu Norvegia.

Au văzut paradele Iuliei Dumanska, căreia i-au scandat de mai multe ori numele.

Au văzut blocajele Crinei Pintea și Gabrielei Perianu și cele 11 goluri extraterestre ale Cristinei Neagu.

Au zâmbit la pătrunderile șmecherești ale Elizei Buceschi și la aparițiile importante din extremă ale Laurei Chiper.

L-au văzut pe președintele Federației Alexandru Dedu încurajând echipa puternic din tribună și pe fetele de pe bancă mereu cu pumnii strânși, mereu cu privirea la colegele din teren, mereu gata să sară în sus la goluri sau să le ducă apă la timeout-uri

I-au scandat numele lui Ambros Martin, antrenorul spaniol care a reușit să transmită echipei încredere, disciplină și curaj.

Pe final, au văzut debutul Ancăi Polocoșer și golul Cristinei Laslo, două tinere jucătoare, câștigătoare de aur mondial la tineret, care au menținut ritmul impus de titularele care le-au cedat locul în teren în ultimele minute.

Au văzut o echipă a României care nu rămâne în urmă. Dimpotrivă. Nu doar că ține pasul și se luptă de la egal la egal cu cele mai bune, dar are încredere că poate fi cea mai bună. O echipă la care văd curaj, reziliență și încredere, lucruri pe care nu le găsesc ușor în altă parte. „Nu mi-e frică de nimeni, decât de noi”, spunea Angela Pop înainte de turneu. „Cine n-ar fi optimistă cu așa o echipă.”

Foto: EHF EURO Credit © Nebojsa Tejic / kolektiff

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.