Coșmarul de la Roma: ajutată de hattrick-ul lui Immobile, Lazio dă de pământ cu speranțele lui FCSB

Andrei Năstase 22 februarie 2018

La Roma, pe un „Stadio Olimpico” împărțit echitabil între suporterii italieni și cei români, vreo 12.000, FSCB a pierdut tot ce putea pierde cu Lazio și a ratat șansa calificării în optimile de finală ale Ligii Europa. La capătul unei seri care putea marca revenirea unei echipe românești în fazele finale ale unei competiții internaționale, mulți suporteri vor reține doar ușurința cu care Lazio a trecut de FCSB: 5-1, dar putea fi mai rău.

*

Înainte de meci, de la microfonul Telekom Sport, Mihai Stoica (MM) a fost invitat să vorbească despre presiune: cine o va simți, cine are mai multe de pierdut în cazul eliminării? Dar Stoica a preferat să vorbească despre cine ar avea de pierdut în caz de calificare: ambele echipe, a răspuns el, înainte să explice: pentru Lazio, un eventual drum lung în Europa League ar pune în pericol principalul lor obiectiv – clasarea pe locurile de Champions League; pentru echipa lui, eventuala calificare ar complica sarcina lui FCSB în lupta pentru titlul din România.

La finalul jocului, singurul câștig e acesta: FCSB se poate concentra pe bătăliile interne. Din păcate, ar spune cei care priveau spre returul cu Lazio cu naivitatea lui „nu avem nimic de pierdut, dar totul de câștigat.”

Și când cu convingerea expertului, când cu speranța suporterului, în ultimele zile s-a vorbit mult despre eventuala calificare a lui FCSB în optimile de finală ale Europa League.

Rezistența de pe „Olimpico” urma să fie glorioasă și să se-nscrie astfel între cele câteva succese istorice ale Stelei, cel mai recent obținut la Sevilla, în fața lui Betis, acum 12 ani. Într-un sezon 2005-2006 de ținut minte, Steaua învingea cu 3-0 în Spania și se alătura Rapidului (ce spui de asta?) între ultimele 16 echipe ale competiției – Cupa Uefa, așa cum se numea atunci. Dică, antrenorul de azi, era unul dintre cei mai importanți jucători ai unei echipe din care mai făceau parte Ogăraru, Rădoi, Ghionea, Goian sau Bănel Nicoliță, cel care dădea și o dublă la Sevilla. Erau jucători buni și foarte buni. Mai important, erau ani mai buni pentru un fotbal românesc care încă nu-și pierduse suporterii.

Acum, mulți dintre acești suporteri s-au uitat la meciul Stelei care nu mai e Steaua, dar totuși e, cu speranța unei recuperări pe mai multe fronturi: al performanței, al relevanței, al intersului. Senzația a fost că jocul ăsta ar fi putut pune umărul, alături de acest campionat național (parcă) tot mai atractiv, la împăcarea dintre suporterul bosumflat și sportul lui favorit. Și, încurajați de comparația cu cei puternici, ne-am uitat pe lotul adversarilor și-am repetat, ca pentru noi, diverse nume: Caceres, Parolo, Luis Alberto, Felipe Anderson, Lucas Leiva, Lukaku (nu acela, dar fratele mai mic), Nani, Immobile și alții ca ei – „fotbaliști adevărați”, cum îi numeam pe la colțul blocului, în vremuri când fiecare bloc avea echipa lui de fotbal.

Dacă Lazio a început la București cu doar cu patru-cinci titulari obișnuiți, la Roma, italienii au luat lucrurile în serios: cu formula obișnuită, Simone Inzaghi și-a împărțit obiectivele în două: să nu ia gol, dar să dea măcar unul repejor. Și, judecând după așezarea ofensivă din start, a marca a fost considerat mai important decât a nu încasa.

Cu Ciro Immobile titular pentru prima dată în Europa League, Lazio s-a aplecat cu greutate spre ofensivă, propunând din start un duel dezechilibrat: golgeterul din Serie A contra tânărului portar al vicecampioanei României.

Pedepsit public de patronul Gigi Becali pentru gafele din „derbiul etern” cu Dinamo, Vlad a primit încă o șansă de la Dică. Halal ocazie!

Prima vizită a lui Immobile în careul lui Vlad a venit devreme, în minutul cinci, dar a trecut fără emoții: șut peste. Însă la a doua vizită, cu luxul unei preluări la șapte metri de poartă, Ciro n-a mai ratat: voleu tare în tavanul plasei, unde Vlad a apucat să trimită privirea, nu și brațele.

FCSB a răspuns bine, cu o contră rapidă, câteva minute mai târziu, dar finalizarea a trecut ușor peste transversală. În punctul ăsta, așezarea echipei lui Dică era deja limpede: presing avansat, dar dezordonat, cu mult spațiu între linii și la fel de mult spațiu între jucători. În loc de o echipă scurtă, FCSB era o echipă luuungă, răsfirată și alergată prin ploaie de câțiva jucători care excelează și pe spații mici, darămite așa.

Spre surpriza nimănui, așadar, Vlad a trebuit din nou să intervină pentru a-și păstra echipa în joc. S-a remarcat când a fost lăsat singur în fața lui Parolo, om de naționala Italiei, pe care l-a citit și l-a blocat perfect în minutul 17. Două minute mai târziu, Immobile a ratat complet șutul dintr-o altă poziție simplă, după o centrare perfectă de pe dreapta, unde apărarea Stelei a rămas pentru a treia oară descoperită în fața excelentului Felipe Anderson. La următorul atac, Vlad a ieșit curajos să-i închidă unghiul lui Immobile care, scos de pe trasă, a nimerit doar plasa laterală. Dacă ar fi fost 3-0 după 25-30 de minute, nimeni n-ar fi avut motive să se mire.

Așa că golul doi a venit cu totul anunțat: același Vlad a respins peste poartă o minge trimisă bine de la distanță și, din cornerul rezultat, Bastos (care tocmai îl înlocuise pe accidentatul Caceres) a marcat fără probleme cu capul: 2-0 în minutul 35. De aici înainte, FCSB era obligată să marcheze.

Dar Felipe Anderson n-a putut fi ținut nici pe partea dreaptă, de Benzar, driblat cu ușurință la 35 de metri de poarta lui. Intrat în careu ca un client în magazin, Anderson a pasat la întâlnire pentru Immobile – „servește-te!” De la 11 metri, cu latul, italianul a trimis la colțul lung, pe jos, pentru 3-0.

Dacă Dică avea pregătit ceva pentru la pauză, a putut arunca biletul în bălțile de pe margine. Nu pentru că nu s-au mai văzut reveniri în fotbal, ci pentru că nimeni din echipa lui nu mai părea să creadă în așa ceva. Dovadă, la primul contraatac din repriza secundă, Felipe Anderson și-a completat reprezentația cu un alt gol (prea) simplu.

Și cine se va grăbi să spună că acesta a fost doar un antrenament pe ploaie, greșește. La antrenamente vezi mai multă disciplină tactică, iar Lazio n-a învățat nimic din testul ăsta: nu va mai juca un meci atât de simplu în tot restul sezonului. Și chiar dacă nimeni nu trebuie să condamne curajul și ambiția de a juca modern, avansat, nu poți să nu observi că planul de joc a fost nepotrivit.

FCSB a trimis primul șut pe poartă în minutul 55 – bara lui Florinel Coman – dar a plătit rapid pentru îndrăzneală. La golul cinci, marcat ca-n curtea școlii de același Immobile, lazialii nu s-au bucurat prea tare. Uzi până la piele și puțin plictisiți, au închis biroul. Câteva minute mai târziu, au rătăcit o pasă, Florine Coman a recuperat, a verticalizat imediat pentru Gnohere, care a marcat – cu ceva noroc – golul de onoare.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.