LEAD
Perspectivă

Steaua e numai una. Nu-i așa?

FOTO: Razvan Pasarica/ SPORT PICTURES

M-am născut în Republica Socialistă România, dar cumva prea târziu. Am puține amintiri cu epoca de aur a cluburilor românești de fotbal. Nu am prins nici Craiova Maxima, nici Steaua `86, singura echipă din România care a mers vreodată până la capăt, nici cea mai bună Dinamo din istorie.

Țin bine minte când am deschis ochii în fotbal: la Coppa del Mondo, în 1990, primul, așadar cel mai frumos mondial din biografia mea de microbist. Am crescut îndrăgostit de Il Calcio, de Roberto Baggio mai mult decât de oricine, de Sampdoria Genova și mai târziu de Inter Milano. Am jucat duminică de duminică la pronosport, fără să câștig prea mult, dar și fără să pierd. În fotbal, m-am mai născut pe vremea Barcelonei lui Cruyff – e un amănunt care nu se uită.

Nu am avut niciodată dorința de a aparține vreunui grup, și nu o am nici acum. Ba dimpotrivă. Viața galeriilor nu mă înspăimântă, dar mă deprimă.

Mi-au plăcut fotbaliști (Zenga, primul) și prea puțin formații întregi. Era jumătatea anilor `90, Steaua se califica an de an în grupele Cupei Campionilor, și toți eram steliști. Personal, dintr-o comoditate a firii. Nu dau explicații, mă prezint.

Un fanatism caraghios și infirm

Prezentam totuși chiar și pusee de fanatism, dar era mai degrabă iubirea ideii însăși de fanatism. Incapabil însă de ură și – mai grav – incapabil de o singură dragoste, sufeream de un fanatism caraghios și infirm. A fost o experiență utilă – n-am mai repetat-o.

La noi în oraș și în generație (cei dinainte aveau pasiunile lor, perfect justificate, mergând până la Argeș, până la Dobrin, ba chiar mai departe), excepție de la acest stelism la grămadă făceau copiii foștilor milițieni sau rebelii care preferau să fie în minoritate absolută. Ei erau dinamoviști.

Rapidul încă nu ajunsese până în inimile noastre, abia mai târziu l-am iubit, la paritate cu Progresul București – dar acestea au fost deja iubiri mature, lucide, așezate pe alte coordonate.

Anii din Groapă

Mult mai târziu, ziarist, am fost trimis pe multe stadioane, să relatez, să întocmesc și eu cronici de meciuri și să dau note. Preferam să merg pe Dinamo, tot dintr-o comoditate a firii. Groapa era aproape de casa mea. Nu m-am mai gândit vreodată serios la Steaua. Steaua era Steaua, și asta era tot.

Nu vreau să intru în detaliile juridice, nu vreau să fiu tranșant și nici nu vreau să fac un istoric al schismei. Dar Steaua nu mai e numai una: există FCSB, Steaua lui Becali, dominând (măcar din când în când) Liga I. Și mai e Steaua lui Lăcătuș, CSA-ul, care se bate la promovare în liga a treia cu una dintre fantomele Rapidului sau poate că cu Rapidul însuși. E aici o discuție amplă – despre identitate, despre siglă, despre palmares. Toate acestea contează pentru suporterii adevărați. Iar suporterii adevărați s-au rupt în două, ca țara. Unii au rămas alături de FCSB, în care văd continuarea firească a Stelei, împotriva oricărei decizii judecătorești.

Dincolo de fapte, rămân întrebări grave: poate fi istoria dictată în tribunale? Cine are dreptate când toți au partea lor de dreptate? Cum dărămi zidurile gândului dreptății unice?

O problemă și trei răspunsuri

Am întâlnit în ultimele săptămâni mai mulți steliști: steliști noi, fecesebiști, steliști vechi, ale căror drumuri duc încă la Ghencea și la Lăcătuș. Și am mai întâlnit o categorie – poate cea mai numeroasă, de fapt. Oameni care s-au scârbit de toată această ruptură, au văzut în ea o luptă pentru putere care le e străină. Scârbindu-se, s-au îndepărtat întru totul de Steaua (oricare ar fi ea), ba chiar și de fotbal.

Toți au argumente. Cei din liga a patra consideră, pe bună dreptate, așa: Clubul Sportiv al Armatei e clubul fondator, în care a luat ființă CCA, încă de la 1947. Ei sunt de acord ca istoria să se oprească în 2003 și să fie reluată acum, de la zero.  Ei nu regăsesc în FCSB nimic din spiritul Stelei.

Numele, marca, emblemele de la 1947 până astăzi, casa din Ghencea – toate acestea dau o identitate. Există suporteri care trăiesc pentru identiate. Ei au rămas cu Steaua cea veche. La meciuri, în liga a IV-a, pe tăpșanele din jurul Bucureștiului merg și câte o mie de oameni. Pentru un suporter, obiectul pasiunii sale trece înainte de orice prin inimă: așa simt ei.

Și mai sunt suporterii învățați cu rezultatele, cu gloria europeană, cu răsfățul reflectoarelor de pe prima scenă. Ei au rămas cu FCSB, chiar dacă ei nu cred neapărat în Becali.

Marius lucrează la salubritate, face curat pe Arena Națională, și nu îi place să lipsească de la meciuri. Le așteaptă o săptămână, iar dacă echipa îl dezamăgește suferă cumplit. Când rămâne în fața televizorului și FCSB (căreia bineînțeles că el îi spune tot Steaua) marchează, strigă atât de tare că îi sare mezinul, bebeluș, din pătuț.

Numele și cele patru consoane

Un stelist mi-a mărturisit că el s-a îndrăgostit de echipa asta tocmai datorită numelui: Steaua. Nu FC, nu CS, nu altfel. Îi e greu acum să se încurce cu o echipă care e o sumă de patru consoane – FCSB – dar nici nu poate accepta CSA, pentru că, după logica sa, cu ample recursuri la chestiuni juridice, FCSB e totuși Steaua, iar noua echipă a lui Lăcătuș nu e decât o secție nouă în cadrul clubului Armatei, apărută împotriva mersului timpurilor. Nu te mai poți întoarce la cluburi departamentale în 2017, că lumea nu merge spre Glad și Menumorut, ci spre cu totul altceva.

Între trecut, prezent și viitor, ce mai e Steaua? O amintire, o poftă la zi de rezultate, o speranță? S-au furat multe în tranziția noastră bezmetică, nenumărați ticăloși s-au îmbogățit preluâng avuția poporului, strict proletar discutând. Dintre toate pierderile, această pierdere târzie – a identității unui club care a făcut istorie (după ce a fost impus de bolșevici, să nu ascundem nici această parte de istorie) – rămâne dureroasă și perfect neînțeleasă.

Trebuie, așa cum au tot subliniat învățații timpului nostru, să ne învățăm a trăi printre ruinele capitalismului, cum am învățat să supraviețuim și printre ruinele comunismului. E o lume plină de umbre, în care nimic nu mai e nici ce a fost, nici ce pare a fi.

Iată: o epocă în care Steaua nu mai e numai una. Am ajuns aici, la capătul unui drum încărcat de colonei și generali și trădări și lipsă de onoare și mai ales la capătul lăcomiei.

Steaua care nu mai e Steaua e o oglindă în care e chipul nostru comun, mutilat de durerea unui sfârșit care n-a trecut și a unei nașteri care n-a mai avut loc.

Comentează articolul
Champions League

Real Madrid adulmecă al 13-lea trofeu, al treilea cu Zidane. Dar ce (și cum) trebuie să mai câștige francezul pentru a fi „primit‟ între cei mai buni antrenori? 

24 mai 2018
Danny Coposescu

Luis Miguel Beneyto e desprins dintr-o altă eră. Din cei 81 de ani împliniți de fostul director al lui Real Madrid, 71 au fost trăiți cu legitimația de membru – sau socio – în buzunar. Șapte decenii în care a asistat, din tribună sau din birou, la nașterea unei dinastii europene fără egal în sportul ăsta. […]

Citeşte articolul
Perspectivă

CFR Cluj a redevenit o forță. Dar a învățat ceva din greșelile trecutului? Poate oferi fotbalului românesc primul model de continuitate?

© FOTO: Simion Sebastian Tataru / www.SportPictures.ro
24 mai 2018
Ciprian Rus

FCSB a luat, acum trei ani, toate cele trei trofee puse, pe atunci, în joc – campionatul, Cupa Ligii și Cupa României. Dar antrenorul Costel Gâlcă a fost dat afară imediat după finalul sezonului, pentru că nu ar fi ascultat ordinele patronului. Pe la echipă s-au perindat tot felul de antrenori, unii cu mai multă, […]

Citeşte articolul
Liga 1

„Disciplină, muncă și un dram de noroc”. 10 observații și câteva concluzii după finalul Ligii 1. Cum a câștigat CFR, de ce a pierdut FCSB?

Jucătorii CFR-ului sărbătoresc finalul unui sezon epuizant, cu Dan Petrescu pe bancă. Foto: Simion Sebastian Tataru / Sport Pictures
21 mai 2018
Ciprian Rus

1. CFR Cluj câștigă titlul în Liga 1 și, cu patru trofee, față de trei ale FCSB, devine echipa ultimului deceniu din fotbalul nostru, chiar în anul Centenarului. Cea mai veche echipă în activitate din România se reinventează a doua oară, după ce fusese la un pas de desființare la sfârșitul anilor ’90, înainte să […]

Citeşte articolul
Handbal masculin

Al doilea trofeu european pentru handbalul românesc: Potaissa Turda a câştigat Cupa Challenge la handbal masculin! 

© FOTO: Mircea Rosca / www.SportPictures.ro
20 mai 2018
Lead.ro

După frumoasele performanțe ale handbalului feminin, unde SCM Craiova a câștigat – și încă entuziasmant – Cupa EHF, iar CSM București a luat bronzul în Champions League, Potaissa Turda a obținut Cupa Challenge și a închis perfect un sezon grozav pentru handbalul românesc! * La un an distanță de finala pierdută cu Sporting Lisabona, Turda […]

Citeşte articolul
  • Florin78

    Frumos scris, am aceleasi inceputuri in fotbal ca si suporter, sfarsitul anilor 80 si inceputul anilor 90. Am aceleasi amintiri superbe cu Coppa Del Mondo, pe care din nostalgie, o percep ca fiind cea mai frumoasa competitie la care am asistat ca telespectator vreodata. Deasemenea Il Calcio anilor 90 mi s-a parut cel mai competitiv si valoros campionat, in conditiile in care nu se utilizau selectionate de straini de pe toate continentele.
    Revenind la ce se intampla acum in fotbalul romanesc, ma dezamagesc profund toate aceste lupte interne intre echipe ce se trag din aceasi matca. Eu sunt si voi ramane suporter al fotbalului craiovean, al Stiintei oricare ar fi ea. Spre deosebire de ceilalti fani, la noi oltenii e o chestie de patriotism local, la noi se spune ca si la rapidisti ca nu poti decat sa te nasti suporter al Stiintei, nu poti sa te faci. Pentru noi a fost mai simplu si mai dureros, o echipa a fost pur si simplu stearsa din acte de catre FRF cu contributia majora a patronului echipei continuatoare a legendarei Craiova Maxima. Ce poti sa faci cand te trezesti ca ti s-a luat jucaria? Astepti o perioada sa vezi ce se pune in loc. Cand observi ca cel care a falimentat acest club si l-a dus la dezafiliere nu isi ia mainile de pe „cadavru” incepi sa crezi ca nu vei mai vedea fotbal in Craiova unde te-ai atasat ca suporter. Apoi unii dintre cei vinovati isi dau seama de eroarea de a sterge de pe harta fotbalului o echipa a unei regiuni, si cand vezi ca exista speranta ca in Craiova cu sprijinul autoritatilor locale sa se creeze o noua echipa, pe matca Clubului Sportiv Universitar, incepi sa ti-o adopti ca si suporter. Dar aproape ca te simti alt om dupa ce ti s-a transplantat o alta inima. Ai momente cand esti constient ca tot tu esti cel care care controleaza creierul si memoria dar tot timpul te vei considera o particica dintr-un alt om.
    Pentru actuala generatie poate ca va fi greu sa accepte aceasta mare nedreptate dar cu siguranta fotbalul in Craiova va continua sa renasca pasiuni pentru generatiile viitoare. Pentru cei care am cunoscut si generatiile trecute de fotbalisti este important sa-i vedem aproape de noua echipa, iar impreuna cu spectatorii vor da din nou identitate si putere fotbalului craiovean iar celor ce au iubit Stiinta si au ramas atasati de culori alb albastre din Banie o oarecare impacare cu ei insasi. Asa s-a intamplat si la alte echipe ce au luat-o la capat dupa disparitie, Petrolul, UTA, U Cluj, acum si Rapid. Spiritul suporterilor le va aduce inapoi la un moment dat in prim plan.
    Asta e defectul de a nu fi sustinut decat o echipa de cand ma uit la fotbalul romanesc, un defect cu care consider ca m-am nascut. Cu toate ca am incercat sa am simpatii de-a lungul timpului si in Poli Timisoara si in Rapid Bucuresti nu au ramas decat la stadiul de simpatii, niciodata nu s-au comparat cu adevarata si marea dragoste de suporter.
    Inca o data multumesc pentru articol, pentru ca m-a rascolit si m-a pus in situatia de a-mi adresa intrebari in aceasta lume plina de umbre.

© 2018 Lead
Design: Live Design