Cristina Neagu: „Încep de la zero, cum am făcut de atâtea ori. Dar începând din septembrie voi fi aceeași jucătoare pe care o știe toată lumea”

După ce Helle Thomsen, Ambros Martin și câte două jucătoare din echipele Olandei și României au încheiat conferința de presă de după finala mică, la masa înconjurată de panouri roz cu logo-ul Campionatului European s-a așezat Cristina Neagu. Jurnaliștii români și cei străini își doreau un interviu cu ea, iar căpitanul României le-a răspuns la toate întrebările. Și n-au fost puține. Timp de aproape oră, în timp ce și-a odihnit piciorul drept pe un scaun, a vorbit – în engleză, în română și în sârbo-croată – despre accidentarea și recuperarea care va urma, despre cum a trăit din tribună meciurile României, despre cum vede jocul echipei fără ea și despre viitorul ei la națională și la club.

Iată principalele idei:

Decizia de a rămâne alături de echipă

Sunt mai multe motive (pentru care a rămas – n.r.). În primul rând, pentru că am jucat alături de ele și era vorba și de munca mea. Apoi, pentru că am crezut că va fi important pentru ele să fiu aici să le susțin, chiar dacă sunt accidentată. Sunt mândră de ele chiar și pentru locul 4. Știu că nu a fost ușor pentru ele să joace fără mine, nu e vorba doar de goluri, ci și de energie și de spirit și de tot ce aduc în echipă și am vrut să păstrez asta în echipă, chiar dacă nu puteam juca.

Cum a trăit meciurile României de pe bancă

Mi-a fost foarte greu să urmăresc de pe margine, emoțiile și sentimentele sunt extrem de diferite de pe margine, când ești în teren nu te gândești prea mult la lucruri, te gândești mai mult la handbal și să găsești soluțiile potrivite și timpul trece altfel. Mi-aș fi dorit mult să obținem o medalie, pentru că mi-am dorit mult să fim aici, la Paris, să jucăm semifinale. Sunt tristă, dar tot sunt mândră de ele, pentru că știu că au luptat până la final și asta am putut face în astea trei zile aici.

Cum vede jocul echipei fără ea

Cred că a fost un șoc pentru echipă să nu mă aibă acolo și nu e de goluri, ci de sistemul cu care eram obișnuite să jucăm, pentru că aproape toate echipele fac pressing împotriva mea și jocul nostru colectiv era diferit. Dintr-o dată, nu mai eram acolo și n-a fost ușor pentru ele, ca după un singur antrenament să pună la un loc un alt sistem. Cred că a fost un șoc și la nivel mental și e normal, pentru că am avut o atmosferă foarte bună, am fost foarte unite și ele cred în mine la fel de mult cum cred eu în ele. Știu că și-au dorit și au dat totul, dar aveau nevoie de mai mult timp să se antreneze ca să joace mai bine. Dar cred că au făcut tot ce-au putut și sunt mândră de ele. Știu că motivația și dorința lor au fost foarte mari și pentru asta nu pot decât să le felicit și mă bucur din suflet că au revenit în repriza a doua azi, pentru că n-am fi meritat să pierdem la o diferență atât de mare.

Cum au spus și alte jucătoare, a fost un turneu greu pentru toată lumea, toată lumea e obosită și cred că EHF ar trebui să regândească unele lucruri, să se gândească la cum e mai bine pentru jucătoare, pentru că nu e normal ca în mijlocul sezonului să ne simțim așa și să fim atât de obosite. Așa apar accidentari. Nu e vorba doar de mine, și alte jucătoare au avut rupturi de ligamente, e o problemă care ar trebuie rezolvată în viitor.

Cum ar fi arătat meciul cu Rusia cu ea pe teren

Nu știu și asta nu poate s-o știe nimeni, nu poate să garanteze nimeni că dacă aș fi jucat ne-am fi calificat în finală. Și eu eram oricum foarte obosită, nu știu care ar fi fost performanța mea în ziua aceea, cu siguranță aș fi fost acolo cu energie și alături de fete și cred că e mai simplu când sunt în teren și pot să vorbesc cu ele, decât în tribună, unde am țipat non-stop și cred că nu m-a auzit nimeni. Dar nu poate să garanteze nimeni că România ar fi jucat finala sau ar fi câștigat azi medalia de bronz dacă eu aș fi fost în teren.

Despre locul 4 ocupat de România

Se putea și mai mult, dar privind lucrurile puțin la rece, a fost un turneu ok. Nu am putut să ținem ritmul din primele trei meciuri, probabil dacă îl țineam ne luptam pentru aur azi. Au fost câteva lucruri foarte bune pe care trebuie să le păstrăm și pentru viitor și câteva mai puțin bune pe care trebuie să le analizăm și să încercăm să le îndepărtăm.

Am încercat mai mult, și poate dacă eram și eu pe teren, era altfel. Nu există o garanție, dar nu pot nici să nu iau lucrul ăsta în calcul. Poate făceam mai mult, dar e un loc 4 care cred că până la urmă poate reflectă situația reală. Am avut și un pic de noroc, am pierdut acel meci cu Ungaria fix la diferența de goluri care ne trebuia, pe de altă parte, noi am făcut acea diferență cu Norvegia, care ne-a ajutat. Cred că per total e un turneu bun, cu multe lucruri bune cu care trebuie mers înainte.

Am ajuns unde ne-am dorit. Deși nu am declarat oficial, în interiorul echipei obiectivul a fost să ajungem la Paris și să ne luptăm pentru o medalie, și am reușit. Pe parcurs au intervenit anumiți factori, care ne-au făcut să nu mai jucăm la fel. Dar până la urmă, nu știu câte semifinale de Campionat European a jucat România în ultimii 10 ani, în 2010 și acum, nu? Și 2000, când eu mă apucam de handbal. Nu avem foarte multe lucruri cu care să ne mândrim, așa că atunci când obținem niște locuri onorante să ne bucurăm de ele.

În perioada următoare lotul se va reuni fără mine pentru o perioadă destul de lungă, vreo 6-7 luni, deci și Ambros și fetele au timp să creeze sisteme de joc fără mine și să pună la punct jocul colectiv și sunt convinsă că lucrul ăsta o să arate mult mai bine la anul. Eu nefiind acolo cu ele, o să fie mai simplu să se antreneze.

Despre lipsa curajului de a arunca la poartă

Stați puțin că nu am jucat cu nu știu ce echipă care se califică o dată la 10 ani la un Campionat European, și să ținem cont că e un Campionat European, unde sunt cele mai bune echipe, e cel mai puternic turneu. Dumneavoastră vedeți meciul ca un spectator, eu îl văd cu ochiul handbalistului, pentru că-l am, și atunci gândesc puțin altfel, și nu numai pentru că sunt acolo și sunt implicată direct, dar pentru că am foarte multă experiență și am trecut prin multe lucruri și știu că nu e atât de simplu. E simplu să te uiți la TV și să te întrebi de ce nu aruncă sau nu au curaj. Dar sunt anumiți factori care te fac să nu arunci sau să nu ai destul curaj, poate adversarul e puternic, poate ai ratat o aruncare înainte și nu vrei s-o riști pe următoarea. Sunt mai mulți factori.

Despre nevoia de lideri

Cred că în orice echipă este nevoie de lideri și cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai bine pentru că atunci ai sprijin constant în timpul meciului. Eu știu că fetele au făcut o repriză de excepţie în faţa Rusiei. Păcat că nu am avut curaj să sperăm la mai mult, cred că asta s-a întâmplat la Paris. Pentru că puteam să facem o surpriză frumoasă.

Alice e unul din lideri, mai sunt și alte fete mai tinere care probabil vor prelua acest rol. Și Crina poate fi, o felicit pentru această performanţă, de a fi în echipa turneului. Cred că trebuie să fie recunoascătoare în primul rând echipei, pentru că dacă nu primea mingi nu ar fi reuşit să înscrie atâte de multe goluri, lăsând la o parte faptul că munceşte foarte mult şi ajută echipa.  Toată lumea s-a concentrat foarte mult pe ea, și când am jucat eu stăteau câte două jucătoare la ea. Dacă nu eşti obişnuit să îi dai pase în mod constant, așa cum o fac eu, e greu dacă vezi că sunt mereu două adversare pe ea, eziţi puţin, mai bine pasezi mai departe decâtsă i-o dai și poate să n-o prindă. Te gândeşti la tot felul de lucruri.

Despre accidentare

Mi-a fost foarte greu, pentru că îmi doream mult să ajungem la Paris și să joc meciurile din semifinală și din finală, însă din păcate asta e viața, ăsta e sportul, mergem mai departe. Sunt tristă și am dureri. I’m literally in pain. Dar ce urmează pentru mine e să merg acasă, să găsesc cea mai bună soluție pentru operație și să încep de la zero, pentru că asta am făcut de atâtea ori și o s-o fac din nou. O să mă operez, o să mă recuperez și o să-mi revin, pentru că asta știu să fac cel mai bine, să-mi revin din momentele grele. Am mai făcut-o și-o s-o fac din nou. Sunt sigură că începând din septembrie anul viitor voi fi aceeași jucătoare pe care o știe toată lumea.

Cred că s-a întâmplat din cauza suprasolicitării, pentru că am jucat foarte mult în ultimul an, și aici în competiție, chiar voi ați făcut statistici și cred că sunt jucătoarea care a avut cele mai multe minute până la accidentare. Dorința a fost foarte mare, poate uneori și de asta am rămas pe teren; bine, nu că m-ar fi schimbat Ambros, dar am rămas pentru că mi-am dorit mult să ajut echipa și efectiv am făcut-o până la sacrificiul suprem.

Am simțit nevoia de odihnă, dar când inima e mai mare decât creierul, cam asta se întâmplă. M-am simțit obosită la mai multe meciuri, chiar înainte de turneu nu m-am simțit în cea mai bună formă fizică, dar adrenalina, emoțiile competiției m-au făcut să merg mai departe și să nu iau în seamă această oboseală, până când efectiv corpul mi-a cedat.

Ar fi bine să învăț lecția asta, dar nu ține numai de mine, e o chestie colectivă, dar probabil că la sfârșitul zilei eu sunt cea care poate să spună stop. Dar asta sunt, dau tot ce pot, trăiesc pentru habdbal, respir handbal și atunci motivația mea e extrem de mare și voi știți cu toții cât de mult îmi doream o medalie cu echipa națională și am fost atât de aproape s-o luăm. Probabil că mi-a fost greu să spun stop.

Ce urmează

Mi-e foarte greu, însă sunt puternică psihic, probabil că asta m-a făcut să ajung unde am ajuns și să-mi revin de fiecare dată din acele accidentări grave pe care le-am avut. Sunt supărată, știu că urmează o perioadă grea pentru mine, pentru că am nevoie de ajutor în mod constant, cel puțin în următoarele săptămâni, însă știu că din momentul în care voi renunța la cârje după operație, totul va intra în normal, voi face recuperare și motivația va fi foarte mare să-mi revin, pentru că e singurul lucru pe care pot să-l fac, să mă antrenez și să revin la ceea ce sunt sau am fost până în momentul accidentării.

Data trecută când m-am operat de ligamente mi-a fost mai greu psihic, pentru că nu eram pregătită pentru așa ceva, venind după cele 20 de luni în afara terenului în urma accidentării la umăr. Acum pot să spun că sunt ok din punct de vedere psihic. Mi-e greu, sufăr, însă au trecut anii, am căpătat multă experiență și cred că la capitolul mental stau extrem de bine și cred că recuperarea o să decurgă în mod obișnuit și o să fiu ok. Atunci mi-a fost extrem de greu, am avut dureri foarte mari, îmi aduc aminte că aveam probleme cu mobilitatea, nu reușeam să merg, să alerg. Din punctul ăsta de vedere, cred că-mi va fi mai ușor de data asta.

Cred că o să fiu la următorul Campionat Mondial. În mod normal ar trebui în vară să încep pregătirea cu echipa, la capacitate aproape maximă. Fiecare organism e diferit, răspunde diferit accidentărilor și nu știi sigur, dar eu cred că din vară voi putea începe.

Sunt convinsă că pot reven, poate la un nivel chiar și mai bun față de cel la care am fost acum. Pentru că e o pauză, nu vreau să spun binevenită, pentru că nu mi-aș fi dorit să mă accidentez. Însă s-au adunat multe și fizic, și psihic, e un timp pe care îl voi folosi cu siguranță în favoarea mea și cred că atunci când mă voi întoarce pe teren voi fi cel puțin la fel de, să zicem, bună ca și până acum.

Șansele unei medalii la Jocurile Olimpice

Obiectivul e calificarea la Jocurile Olimpice, nu medalie acolo. În primul rând, să fim bucuroși că ne-am calificat direct la Campionatul Mondial de anul viitor și asta e important, Ambros va avea mai mult timp să pregătească echipa, neavând meciuri oficiale și nepregătind meciurile, va avea timp să pregătească strict echipa. Ne dorim un rezultat bun la Mondial, pentru că e foarte important în vederea calificărilor la JO. După ce ne vom califica vom vedea ce va fi. În sinea noastră și în sufletul nostru întotdeauna obiectivul e o medalie, însă nu e atât de ușor s-o obții.

Despre nenominalizarea în echipa turneului

Am fost, să spunem, dezamăgită de faptul că nu am fost în echipa turneului, pentru că, deși nu ăsta este cel mai important pentru mine, am mai obținut lucrul asta, dar voi aţi făcut statisticile, cred că numerele spun tot. Nu există niciun dubiu la faptul că aveam statistici mai bune decât toate jucătoarele care au fost nominalizate. Să nu fiu nici măcar nominalizată, lucrul ăsta chiar m-a surprins. Ok, dacă nu eram aleasă, nu eram aleasă, dar să nu fiu nici măcar nominalizată, am fost surprinsă extrem de neplăcut, pentru că cred că, fără lipsă de modestie, am o altfel de viziune asupra handbalului şi joc de câţiva ani în mod constant la un alt nivel. Și cred că meritam să fiu acolo.

Acum, că cei de la EHF au decis să nu fie aşa, nu am să le cer vreo explicaţie, pentru că cred că sunt puţin mai mult decât atât şi rămân în banca mea, îmi văd de ceea ce urmează pentru mine, pentru că urmează foarte multe lucruri. Dar da, am depăşit un record la care nu m-am gândit (n.r golghetera istoriei Campionatului European), deşi am vorbit despre asta înaintea competiţiei. Este un lucru de care sunt mândră, pentru că este munca me până la urmă. Aşa cum mă ştiţi, îmi doresc mereu binele echipei şi tot ce fac pe teren, încerc să fac în mod constructiv pentru echipă.

Despre CSM București și viitorul ei

E o situație grea pentru echipă, pentru că și Amanda s-a accidentat, sunt două pierderi importante pentru CSM. Să vedem ce soluții se vor găsi, dar cred și că fetele vor vi foarte motivate să ne suplinească absența. Eu mai am contract până în vară, nu pot să mă gândesc așa departe, pentru că sunt în situația în care sunt și nu pot să mă gândesc decât la faptul că m-am accidentat și la soluția cea mai bună pentru mine ca să-mi revin, unde mă operez și cum o să treacă următoarele săptămâni. Probabil că vor începe anumite discuții cu cei de la CSM și vom vedea ce va fi.

Din punctul meu de vedere, Cristina Neagu după șase luni va fi exact Cristina Neagu de acum patru zile și nu cred că această accidentare îmi va pericilita în vreun fel cariera sau nivelul de joc. De fapt, nu că nu cred, sunt sigură. Pentru că știu ce pot și sunt deja extrem de motivată să mă operez și să încep recuperarea ca să-mi revin. Nu am niciun motiv să nu joc handbal la același nivel după șase luni.

Foto: EHF EURO © Anze Malorvh / kolektiff