Învățămintele lui Ashton Eaton: „E important să găsești pe cineva care să creadă în tine. Uneori, va trebui să fii tu acea persoană.” 

Quora e un fel de Wikipedia sub formă de întrebări și răspunsuri; partea mișto e că știi cine răspunde la întrebări și de multe ori aceștia sunt experți cunoscuți în domeniul lor de activitate. De exemplu, zilele trecute căutam informații despre regulile referitoare la pauzele medicale (MTO) în tenis și am dat peste un răspuns al lui Pat Cash – surprinzător, pentru că nu pare genul preocupat de reguli.

Așadar, primesc ieri o notificare de la Quora despre o sesiune de întrebări și răspunsuri cu Ashton Eaton, campion olimpic la decatlon. „Ashton Eaton, decatlon, de ce îmi sună cunoscut?” Gândindu-mă că în ultimii ani majoritatea timpului dedicat sportului mi-a fost consumat aproape exclusiv de tenis, am avut o străfulgerare: acum vreo doi ani, un atlet decatlonist a provocat ceva rumoare declarând că cel mai dificil sport după decatlon este…tenisul. O căutare Google mai târziu și voila! – atletul cu pricina era chiar Eaton. Pentru cei ce nu cunosc interviul, iată argumentul său: „Putem să dezbatem zile întregi chestiunea aptitudinilor atletice în funcție de ce percepe fiecare că fac sportivii pe teren, dar eu cred că sunt două aspecte aici: corpul și mintea. Unii oameni iau în considerare doar corpul și după mine asta nu este o abordare completă. Personal, cred că tenisul este cel mai dificil sport după decatlon. Meciurile durează trei-patru ore. E nevoie de tehnică, de agilitate, de conștientizarea legăturii minte-corp. Ca să nu mai vorbim de faptul că meciul în sine e ca o partidă de șah.”

Deja alegerea unui sport care nu este atât de evident atletic ca fiind cel mai dificil după decatlon indică spre un nivel interesant de perspicacitate și am vrut să văd ce alte gânduri mai are Eaton. Nu am fost dezamăgită. Întrebările au variat de la practice și concrete (dietă, antrenament, program), până la lucruri mai abstracte, ca mentalitatea de învingător, talentul și motivația. Iată-le pe cele care mi s-au părut interesante.

Cum îți dai seama dacă o persoană are mentalitate de învingător?

Mentalitatea de învingător este greu de definit, pentru că sunt atâtea tipuri diferite de învingători. Ce au în comun cei pe care i-am cunoscut? Sunt conștienți că există multe lucruri pe care nu le știu și sunt foarte dornici să le afle. De obicei, pun mai multe întrebări și ascultă cu mai multă atenție decât majoritatea oamenilor, iar apoi trec răspunsurile printr-un fel de test interior pentru a le verifica utilitatea și validitatea. De obicei, o conversație cu un astfel de om nu rămâne superficială mult timp: vor să intre în detalii, să afle cum și de ce.

Cum îmbunătățești tăria mentală?

Fiind tare într-o serie de încercări din ce în ce mai dificile. Dificultățile înseamnă creștere.

Ce mentalitate trebuie să ai pentru a progresa permanent?

Cred că este esențial să se înțeleagă că progresul = efort. La fel de important, ecuația este adevărată și invers: efort = progres. Analogia pe care o folosesc pentru a explica mentalitatea este luată din sala de fitness: dacă ridici greutăți din ce în ce mai mari, periodic, cu intervale de odihnă din ce în ce mai scurte între ele, vei deveni mai puternic fizic. Același lucru funcționează și pe plan mental. Îndoielile, fricile, anxietatea – acestea sunt „greutățile” mentale. Cred că mental devenim mai puternici când încercăm să le depășim. Chiar dacă eșuăm, doar faptul că am încercat ne va face mai puternici.

În principiu, îmbunătățirea și efortul merg mână în mână. Ca să te îmbunătățești, trebuie să aștepți cu nerăbdare dificultățile.

Care este cel mai mare obstacol pe care l-ai depășit?

Frica de eșec. La Olimpiada din 2016, am avut două încercări ratate la săritura cu prăjina. Conduceam în clasament, dar dacă ratam următoarea încercare, pierdeam. Când mă gândesc, sună ridicol: ok, ratezi și pierzi la Olimpiadă un titlu pe care îl ai deja, săracul de tine, ce viață grea. Dar pentru mine era important: petrecusem ani de zile antrenându-mă, ani pe care nu aveam cum să-i recuperez. Mi-e era teamă că voi rata încercarea și că alesesem greșit să-mi dedic atâția ani antrenamentelor. Însă mi-am adus aminte cum mă uitam la Olimpiadă la televizor când eram mic. Atleții pe care-i vedeam mă inspirau. La vremea aceea nu înțelegeam prin ce trebuie să treacă un sportiv pentru a ajunge acolo, dar acum înțelegeam. Și m-am gândit că poate la rândul lui, un copil se uită la mine cum mă uitasem și eu la alții, și chiar dacă nu avea nici cea mai vagă idee prin ce treceam, poate va afla într-o zi. Dar acum se uita la mine pentru că voia să încerc, chiar dacă pierdeam sau câștigam. Mai târziu, când avea să înțeleagă prin ce trec oamenii (nu doar în sport, dar și în viață), poate încercarea mea avea să-l inspire să încerce și el. Așa că am început să alerg gândindu-mă la acel copil.

Cum gestionează sportivii de performanță presiunea și anxietatea?

Sunt feluri diferite, variază de la om la om. Aș zice că presiunea pentru un sportiv olimpic nu este cu mult diferită de presiunea pe care o resimte un elev când dă un examen sau cineva care se duce la un interviu de angajare. Nu e cu nimic diferit de cazul oricărui om care vrea ceva foarte mult și pentru a obține acel lucru trebuie să treacă printr-un test. Am văzut multe reacții la stres: te panichezi, te sprijini pe ceilalți, te distragi, te încurajezi, te fâțâi, te arăți încrezător, te ascunzi, asculți muzică, citești, te agiți, vorbești cu voce tare despre frici și îndoieli, etc. Uneori vezi mai multe la rând.

Cel mai important este să-ți aduci aminte (cel puțin asta încerc să-mi reamintesc eu) că ai doar două variante: indiferent ce încerci să faci, fie o faci, fie nu. Dacă alegi s-o faci, chiar dacă ești speriat de moarte, măcar să încerci cât poți.

Ce te motivează la antrenament?

De când mă știu, în tot ce-am făcut mi-am pus o singură întrebare: „de ce sunt capabil?” La bază, este curiozitatea despre ce e posibil.

Ce sfat ai da unui tânăr atlet care aspiră să ajungă la Jocurile Olimpice?

În școala primară și în gimnaziu să faceți cât de multe sporturi se poate. Diversitatea și timpul alocat exercițiului fizic în această perioadă ajută mult. Mulți susțin ideea specializării și concentrarea pe un singur lucru. În hochei și fotbal se spune că doar sportivii care au x ore de antrenament până la vârsta y au o șansă. Motivul principal pentru care acest lucru e adevărat (cel puțin parțial): numărul celor care vor să joace aceste sporturi este foarte mare, deci cu cât începi mai devreme, cu atât ai mai mult timp să te dezvolți. Plus că avem povești ca cele ale Serenei, Tiger sau Jordan, care au început de mici și s-au antrenat obsesiv. Însă mulți care aplică acest sistem nici măcar nu ajung la un nivel de elită. Fie renunță pentru că se satură de sport, fie n-au vrut niciodată cu adevărat să-l practice și au fost de acord doar pentru că au fost lăudați sau forțați. Cred că e mai bine să încerci multe sporturi, să faci greșeli și să progresezi.

Apoi, e important să găsești pe cineva care să creadă în tine. Uneori, va trebui să fii tu acea persoană.

Pe măsură ce crești, trebuie să reduci aria de interes și să rămâi cu sportul care îți și place și la care ai și cele mai multe aptitudini. Cel mai bine este să vezi cum te compari cu alții de vârsta ta, fie prin concursuri directe, fie căutând rezultate pe internet. În această etapă, e bine să ai un antrenor cunoscător. De exemplu, eu m-am apucat de decatlon abia la 18 ani. Înainte de facultate eram bun la săritura în lungime și sprint, nu făceam altceva. A fost nevoie de un antrenor care a observat că eram capabil să fac progrese rapide la orice probă atletică și astfel am început cu decatlonul.

Cred că e important să ai aspirații. Olimpiada este unul din lucrurile unde e clar ce trebuie să faci pentru a avea succes. Trebuie să alergi atât de repede, să sari atât de sus. În alte domenii, cum ar fi afacerile, nu mai e la fel de clar – succesul poate fi atins pe multe căi. Dar, ca și mine, poți să-ți găsești calea mai târziu.

De ce e nevoie pentru a câștiga o medalie de aur?

Cred că trebuie să ai o calitate foarte ridicată a următoarelor patru:

Abilitate. Abilitate să faci progrese (deseori) rapid; Abilitate să faci progrese mari. Pentru mine, acestea două constituie definiția talentului.

Îndrumare bună. Un antrenor, mentor, profesor sau părinte.

Mentalitate. Un fel de a gândi care te ajută să treci eficient peste dificultăți.

Mediu. Susținere optimă și condiții de progres din exterior.

Acestea sunt necesare toate. Am văzut mulți atleți care au trei din patru și le e greu să câștige aur. Bănuiesc că mai există un al cincilea element, dar nu sunt destul de sigur pentru a-l adăuga pe listă: momentul. Cred că, de asemenea, contează când încerci să câștigi medalia, mai exact în ce etapă a vieții tale și în ce moment al istoriei lumii.

Mentalitatea necesară pentru a ajunge în vârf este diferită de cea necesară pentru a te menține acolo? În ce fel?

Cred că da. Pentru a ajunge sus trebuie să fii tot timpul curios să vezi de ce ești în stare. Dacă în felul ăsta ajungi sus, atunci continui la fel: găsești lucruri pe care le poți îmbunătăți și muncești la ele. Ce diferă este maniera. De exemplu, înainte să ajungi sus ești mai agresiv și mai lipsit de griji. Când ai ajuns în vârf, știi deja unde ești față de ceilalți. Încerci în continuare să progresezi, dar ești mai grijuliu cu greșelile pentru că acum știi mai multe despre urmările lor.

Ce este mai important, sportul sau educația?

Nu cred că se exclud. Ar trebui făcute ambele. Ca sportiv, ai multe perioade de refacere – folosește acele perioade pentru a-ți antrena mintea. Eu nu am făcut asta cum trebuie și regret.

Ce crezi despre cei care trișează?

Cred că e trist. Pentru mine este o chestiune de moralitate. Unii spun că simplific prea mult problema, dar cred că sunt puține lucruri în viață mai importante decât a fi corect. Ca om, speri ca ceilalți să fie corecți. Ce nivel de moralitate trebuie să ai ca să te dopezi? Pe de altă parte, unii spun că depinde de context. Unii nu văd acest lucru ca greșit pentru că asta le asigură copiilor lor o viață mai bună. După mine, e inacceptabil, chiar dacă le înțeleg intenția.

De asemenea, este trist pentru cei care nu trișează. Sunt prieten cu sportivi care au primit medalii mai strălucitoare după 10 ani, pentru că cel dinaintea lor a fost prins dopat. Dar dacă lucrurile ar fi fost cinstite cu un deceniu în urmă, viețile celor care au ieșit pe locul doi sau trei ar fi fost mai bune. Și nu numai financiar sau ca faimă, dar și ca stimă de sine. Ca sportiv de performanță, te întrebi tot timpul dacă „meriți”, dacă „ești destul de bun” sau dacă „ai ce trebuie pentru a reuși”. E dur să afli un deceniu mai târziu că răspunsul la toate aceste întrebări era „da”, iar în tot acest timp tu ai crezut că e „nu”.

În plus, eu văd sportul ca pe o artă ce etalează felul în care spiritul uman încearcă să obțină ceva ce nu e sigur că poate obține. Este un mod foarte frumos de a fi martor la voința umană în stare pură. Trișorii îi fac pe oameni să creadă că toți trișează și astfel publicul se îndoiește de toate performanțele. Acest lucru mă făcea mereu să nu mai doresc să concurez: de ce să muncești atât iar ceilalți să creadă că este o minciună?

Cum rămâi suficient de motivat pentru a apăra o medalie de aur?

M-am luptat mult cu acest lucru. Am făcut ce mi-am propus când m-am apucat de sport și acum să o luăm de la capăt? Mă gândeam că aș vrea să fac și alte lucruri, dar am ales să continui. Strategia mea a fost să mă concentrez pe cei asupra cărora victoria mea ar avea un efect pozitiv. M-am gândit în principal la tinerii care mă priveau. În esență, am încercat să mut accentul de pe mine pe ceilalți.