Italia, încotro?

Andrei Crăciun 14 noiembrie 2017

Aceasta e Apocalipsa, au constatat cronicarii italieni, sub lacrimile lui Buffon, după ce Italia nu a fost în stare să dea un gol Suediei. Și totuși.

Noi, copiii ultimei jumătăți de secol, nu am mai întâlnit o asemenea zi, noi nu știm ce să facem cu ea: ziua în care Italia nu se califică la Campionatul Mondial. Am deschis târziu ochii în fotbal, chiar în timpul nopților magice de la 1990. La început am văzut golurile lui Toto Squillaci și Roberto Baggio. Lumea era mai simplă pe atunci, avea o ordine de nezdruncinat, toți o credeam eternă, iar Italia era în centrul acelei lumi, întotdeauna printre cele mai bune din lume.

Am suferit în 1994 și în 1998 și mai ales în 2002 (o, Byron Moreno, ticălosule!) și am trăit anul 2006, când la Berlin, pe 9 iulie… Italia, campioană mondială! Știu ce înseamnă, așa cum au știut și oamenii care au trăit în anii `30, așa cum știu și aceia din timpul lui Paolo Rossi.

Italia nu a încetat în tot acest timp în cădere să fie o mare echipă de fotbal. Desigur că în ierarhia personală – cea mai mare. Peste Germania și peste Brazilia și peste Argentina lui Diego Armando Maradona, zeul. E o ipoteză scandaloasă, dar nu mă feresc de ea.

Am trăit copilăria privind spre Il Calcio, știu ce înseamnă un bilet la Pronosport, știu ce înseamnă un Foggia-Cremonese 0-0, segno in schedina X. Sunt dintre aceia care n-au mai avut duminici de când n-a mai jucat Baggio. Știu ce înseamnă.

Cum știu și ce au fost anii `70 și `80, de la Torino la Milano, și de la Roma la Palermo. Italia s-a născut dintr-un stil care a decurs dintr-o școală. Italia, și tu o știai: începea de la creier, de la antrenor. Iar antrenorul nu era cine-știe-ce Rică Venturiano de Serie B, ca acum. Antrenori au fost Sacchi și Vicini și Bearzot și înaintea erei noastre marele Pozzi…

Italia, o știai: cu portarul ei întotdeauna sigur, cu fundașii ei insuportabili, cu mijlocașii muncitori dintre care cel puțin unul trebuia să fie orbitor (fantasista!), cu atacanții ei întotdeauna eficienți, întotdeauna șireți, întotdeauna cinici, întotdeauna fantastici.

Italia nu s-a calificat la Mondialul de anul viitor din Rusia. E o tragedie istorică în Calcio, dar este și o consecință. Declinul era anunțat – la ultimele două Cupe squadra a fost eliminată din faza grupelor.

Italia a decăzut o dată cu Serie A, cu globalizarea, cu vânzarea sufletului fotbalului său pe piețele asiatice (pe care, în mod paradoxal, a intrat mai degrabă târziu și, mai ales, neinspirat). Sigur, campionatul e îmbătrânit, stadioanele sunt bătrâne și ele, până și fanii au rutina gloriei. Pur și simplu, în fotbal, Italia a devenit o forță conservatoare și, dacă nu vă deranjează cuvântul, contrarevoluționară. Și în fotbal, este o civilizație pur și simplu prea veche.

Pe înțelesul tuturor: Italia a jucat o viață o formulă pe care o știe toată lumea, și pentru care nu mai are, ca să vorbim în termenii economiei la zi, materie primă. Marii fotbaliști ai squadrei nu veneau dintre cei așezați confortabil în susul clasei de mijloc. Marii fotbaliști ai squadrei au fost copiii săraci ai unei lumi astăzi dispărute (dar nu pentru totdeauna), o dată cu un anume sens al onoarei, valabil din Catania până la Firenze și mai departe la Genova.

Academiile continuă să producă, dar produc medicoru. Din inima Italiei a fost evacuat sensul. Știu, știți, știm mii de mari fotbaliști italieni, de la cei mari până la cei mici, care tot mari sunt. Serie A nu e Premier League și nici Primera nu mai e; nici măcar Ligue I. Fotbalul italian și-a pierdut strălucirea, așa este, nu ne aflăm în anii de aur. Sensul: lipsește sensul. Propun să avem, totuși, puțintică răbdare.

În definitiv, orice prăbușire, orice asemenea grandioasă prăbușire nu înseamnă decât că e timpul pentru Renaștere. Chiar așa? Are Italia (în declin financiar, fiindcă timpul prezent nu mai are nevoie de manufacturieri, iar puterea economică a comunităților e tot mai redusă) forța de a se reinventa într-o lume dominată de Zeul Ban?

Sigur, s-au mai văzut civilizații dispărute, și nimeni nu ar fi crezut că vor dispărea. Nu e nimic nou sub soare. Sunt sentimental, dar sunt și lucid: Italia va supraviețui și acestei Apocalipse. Nu va mai fi aceeași, firește, dar va fi iar. Pe ce mă bazez?

Acum un an eram într-un colț de Napoli, era toamnă și era noapte. La lumina unor becuri pe jumătate arse am văzut copii napoletani improvizându-și maidanul. Sufletul. Acolo am văzut sufletul fotbalului, cel care nu poate să moară.

Napoli, știți, nu e un oraș steril, orașul nu e o farmacie. Într-o zi, peste zece ani sau peste douăzeci de ani sau peste treizeci de ani, dintr-o favelă, dintr-un port, se vor ridica din nou, nemaivăzuți, alți barbari, iar barbarii aceștia vor aduce cu ei toată puterea pe care o are viața cea nouă.

Italia? Ne vom mai mira.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.