Naționala de handbal a pierdut meciul, nu și suporterii

Andreea Giuclea 13 decembrie 2017

Cu o oră înainte de meciul din optimi cu Cehia, un steag tricolor aștepta singuratic pe un scaun din imensa sală din Leipzig. Lângă el, în picioare, stătea Mihaela, o suporteră din Brașov aflată la primul ei turneu final alături de echipa națională. Prietenii și colegele i-au făcut cadou deplasarea, pentru că știu cât iubește sportul, și mai ales handbalul. A plecat spre Germania la câteva zile după ce fata ei, handbalistă, a împlinit 18 ani, ca să prindă meciul cu Franța din grupe și pe cel cu Cehia din optimi. Așteptând singură în tribună, în timp de jucătoarele Cehiei erau deja la încălzire, în timp ce în sală răsunau melodii românești, își ținea cu greu emoțiile în frâu. Își simțea inima-n gât și îi tremurau mâinile, dar era încrezătoare.

Mulți au fost încrezători înaintea meciului cu Cehia. Jurnaliști români și străini, handbaliste ale altor echipe, comentatori și foști antrenori, toți au vorbit despre cât de mari sunt șansele României în fața unei echipe care putea fi învinsă. În sala de presă se vorbea deja, deși timid, de cazările din Magdeburg, de drumul până acolo, de antrenamentul și interviurile de a doua zi, iar crainicul arenei anunța că România pornește favorită.

Și România a pornit bine. Mai ales în comparație cu meciurile din grupă, în care a început greoi și a alergat mereu după egalare, acum a preluat hotărât conducerea, prin golurile consecutive ale Cristinei Neagu. Cei 100 și ceva de suporteri colorați în roșu și galben care i s-au alăturat Mihaelei în tribună au bătut cu entuziasm în tobe, cântând Suntem mândri de voi. Restul de spectatori – cam 1.000 – s-au bucurat de un meci frumos.

Dar 1.000 de spectatori într-o sală de 6.500 de locuri nu înseamnă mult, așa cum nici un avans de trei goluri la pauză nu înseamnă mare lucru. Privind în jur la sala semi-goală, după un scurt scroll pe Facebook din care îți amintești rapid de narațiunile îngrijorătoare din țară, te întrebi de ce oare contează așa mult meciul ăsta, care se joacă într-o zi de luni ploioasă, într-un oraș din Germania departe de casă.

Dar apoi începe repriza a doua, și o vezi pe rezerva Mădălina Zamfirescu în tribună strângându-și pumnii la gură și strigând din toate puterile către fete, și auzi iar tobele, și îți amintești de Mihaela, care spunea că i-ar plăcea să rămână într-o sală de sport în Germania și să nu se întoarcă la grijile de acasă, că n-a mai fost de mult timp atât de relaxată și liniștită ca aici, că emoțiile pe care le trăiește lângă sport nu le simte niciunde altundeva, și că un meci, chiar și din campionat, o încarcă cu energie pentru toată săptămâna, oricât de grea ar fi.

Dincolo de bucuria normală pe care o simte orice suporter când își vede sportivii câștigând, o victorie în meciul ăsta ar fi însemnat o clasare în primele opt țări ale lumii pentru o echipă pe care mulți români o văd ca pe singura sursă de bucurie într-un sport tot mai sărac în rezultate. Ar fi însemnat alte meciuri (sferturi, poate chiar semifinale) jucate cu arene pline, așa cum ar merita golurile frumoase ale Cristinei Neagu. Ar fi însemnat încă o șansă ca visul pentru care câteva sportive au muncit toată viața, sacrificându-și corpul decimat de accidentări și timpul cu familia, să se împlinească.

Dar în repriza a doua, trec șapte minute fără ca România să înscrie, și Cehia egalează. Jucătoarele se panichează, apăsate de cât de mult își doresc să câștige. Neagu se uită tot mai îngrijorată spre ceas, dar minutele se transformă în secunde. Eliminările sunt tot mai multe, golurile tot mai puține, și gândurile se pierd între așa e sportul, se poate întâmpla orice și nu așa trebuie să se termine; între calificarea asta pare cel mai important lucru din lume și e doar un meci de handbal, nu e sfârșitul lumii.

Apoi Cehia înscrie în ultima secundă, fluierul de final țiuie ca o sentință, și două scaune mai jos, Mădălina plânge în hohote. Te dezmeticești greu și-ți amintești s-o iei spre zona de interviuri, gândindu-te la cât de incorect e sportul uneori. Dar acolo o auzi pe Eliza Buceschi făcând o paralelă cu turneul mondial de acum doi ani, când „noi eram Cehia și Brazilia era România”. Îți amintești și de declarația profetică a lui Ambros Martin, care spunea că nu poți să ai mereu noroc și să câștigi mereu la limită, pentru că balanța se poate înclina și în direcția cealaltă, dar și de un interviu mai vechi cu antrenorul Danemarcei, care spunea că echipele din sud-estul Europei joacă uneori de parcă în joc ar fi mult mai mult decât o victorie, ci o luptă pe viață și pe moarte.

Când nu ești obișnuit cu victoriile, când trăiești sportul mereu la limită, ești atât de aproape, dar ratezi, e normal ca înfrângerea să doară mai tare. Poate și de asta Crina Pintea a ieșit de pe teren hohotind și declarând că își asumă întreaga înfrângere, pentru că a greșit foarte mult. Poate și de asta jucătoarele s-au ascuns în vestiar, și singura care a fost convinsă să vină la conferința de presă a fost Cynthia Tomescu, care nu jucase deloc. Poate și de asta suporterii au plâns mult și au adormit cu greu, abia spre dimineață. „E greu azi, și o să fie greu și mâine”, a spus Mihaela târziu în noapte, când părăsea arena.

A doua zi, când și jucătoarele, și suporterii, și jurnaliștii au pornit spre casă, ai fi dat orice ca lunea ploioasă din Leipzig să nu se fi întâmplat. Ca ziua să înceapă din nou și să se poată rescrie. Să poți pleca spre Magdeburg pentru meciul din sferturi, în loc să pleci spre casă. Să mai rămâi puțin în bulă, în lumea frumoasă pe care o oferă sportul, mai ales la un campionat mondial.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.