Reportaj din Lyon. Cum s-a simțit ultimul meci al României la EURO 2016

Am ajuns la Stade de Lyon, arena ca o navetă spațială construită în câmp, la 12 km de Lyon, cu sentimentul că e ultimul meci la Euro. Și al meu, și al lor. Sala de presă era goală, toți jurnaliștii fiind probabil la Franța-Elveția, care se juca la aceeași oră, iar scaunele albastre de pe stadion la fel. În jur, însă, oriunde te uitai, vedeai roșu. Un roșu aprins, furios, hotărât să se facă văzut, revărsându-se din tramvaie și autobuze sau fluturând pe geamurile mașinilor fumurii cu numere de Elveția sau Germania.

La fel de roșie fusese și dimineața din Lyon. De obicei ușor de reperat într-o zi cu meci, chiar și în aglomeratul Paris, fanii români din Lyon au fost scumpi la vedere, depășiți numeric, dominați coloristic și acoperiți ca volum de scandările albanezilor. Bucuroși că sunt la primul lor campionat european, fanilor din Balcani n-a părut să le pese că echipa lor nu adunase până la meciul cu România niciun punct și nu marcase niciun gol. Au invadat piațetele, au claxonat puternic din mașinile cu care au defilat prin oraș și au cântat fără oprire. Vorba lui Ronaldo, se bucurau ca și cum ar fi câștigat turneul, dar pentru ei, simpla prezență aici a fost de sărbătorit.

La fel cum și românii au sărbătorit revenirea la un turneu final, după opt ani. Și ei, ca și albanezii, au făcut probabil eforturi să fie aici, au economisit, au așteptat cu emoție primul meci, cu speranță pe al doilea, cu ceva resemnare pe al treilea. Și, deși au fost de vreo trei ori mai puțini, au fost momente în care s-au făcut simțiti și pe imensa arenă (pe care au rămas, totuși, destule scaune libere).

Cel mai impresionant a fost în repriza a doua, când România a revenit de la vestiare cu un gol în minus și cu speranțe minime de calificare. Atunci, deși minutele se scurgeau și drumul lor la Euro se scurta, cei aproximativ 10.000 de români au început să cânte, ca o ultimă șansă de a se face auziți pe un stadion european, cine știe până când. Au început cu imnul României, au continuat cu „Luptăm, luptăm, luptăm și câștigăm!”și „Cine sare, România”. Se auzeau slab, printre fluierăturile și aplauzele albanezilor, dar se auzeau. Pentru că asta simt că trebuie să facă, să fie acolo și să cânte, cum îmi spunea o suporteră înainte să plece în Franța când am întrebat-o dacă nu se simte dezamăgită de echipa pe care o susține, căreia îi tot dă iubire și energie, dar de la care nu prea primește nimic înapoi: Asta e treaba mea, să dau”, mi-a zis, „de asta sunt acolo. Și mă aștept ca și ei să dea tot ce pot, dar dacă mai mult nu pot, de ce să mă simt dezamăgită?”

Resemnarea și apoi acceptarea acestui atât se poate pare a fi însă un pas dificil pentru mulți dintre fanii români, care mereu speră că se poate mai mult. Unii dintre ei au văzut cu ochii lor când s-a putut, au trăit și meciuri la care s-au uitat cu bucurie și admirație, nu cu resemnare; alții n-au fost așa norocoși și și-au construit o imagine despre cum ar vrea să arate echipa lor națională din amintirile celorlalți, și tot așteaptă jucători, antrenori, căpitani și atacanți care să se potrivească descrierii; iar alții au crescut, ca mine, cu fotbalul european și mondial ca termen de comparație și tot așteaptă o echipă care să se apropie, cât de puțin, de o lume din care ei, ca suporteri, merită să facă parte.

Pentru că ăsta e sentimentul cu care pleci de la acest campionat european atât de așteptat; sentimentul cu care te urci în tren dintr-o gară plină ochi de fani englezi care o iau în altă direcție, spre următorul lor meci: că pentru alte echipe și pentru alți fani, turneul și fotbalul continuă.