Sabrina Ionescu e printre cele mai bune jucătoare din campionatul universitar american. Succesul ei este și succesul unui sistem grozav. Și invers

În primul meci din 2017, echipa de fete a Universității Oregon era la egalitate, 66-66, cu echipa universității din California. Mai erau câteva momente din meci când Sabrina Ionescu, o jucătoare aflată în primul an de facultate, s-a oprit în dreptul liniei de trei puncte și, ușor dezechilibrată, a aruncat. Buzzerul de final de meci a țiuit exact când mingea s-a scurs prin plasă, chiar când comentatoarea a strigat „Yes, she did!”, iar colegele de echipă s-au năpustit asupra jucătoarei cu numărul 20 care alerga bezmetică dintr-o parte în alta a terenului.

Sabrina Ionescu hits the game-winning three to beat Cal. Unbelievable. #GoDucks pic.twitter.com/cWQKJw1Efk

— GoDucks (@GoDucks) January 8, 2017

Era al doilea meci al sezonului pentru Sabrina, după ce ratase patru jocuri din cauza unei accidentări la mâna cu care aruncă. Două săptămâni mai târziu, a reușit 14 puncte, 13 assisturi și 10 recuperări, adică un triple-double, cum se spune în baschet; al treilea din carieră, un record pentru echipa universității, care s-a luptat mult în vară s-o aducă pe una din cele mai talentate junioare din țară – a patra, după un top al tinerelor speranțe făcut de ESPN.

Sabrina Ionescu doesn't settle for lazy Sundays. Another triple-double in the books for the freshman. #GoDucks pic.twitter.com/7vvMWvqEdC

— GoDucks (@GoDucks) January 23, 2017

Sabrina are părinți români și vorbește românește, dar e un produs al sistemului de baschet american. A crescut visând să devină jucătoare profesionistă, s-a antrenat cu fratele ei geamăn, a jucat pentru echipa liceului Miramonte, pentru care a devenit rapid cea mai bună marcatoare și pasatoare din istorie, iar acum joacă în sistemul universitar, un fenomen din punct de vedere al popularității, care umple săli de 3-4.000 de spectatori.

În timp ce în România, majoritatea jucătorilor promițători se pierd când ajung la vârsta adolescenței, în SUA înfloresc. „Baschetul e un sport care merge mână în mână cu cartea”, ne explica Adrian Iacobini, un antrenor de baschet juvenil preocupat de viitorul sportivilor săi. „Sunt copii care au 10 pe linie și nu vor să se ducă la clase sportive. În general, în lumea baschetului sunt foarte mulți copii buni, majoritoritatea se duc la licee bune și acolo, din păcate, nu mai pot face sport de performanță.”

De asta, spune Iacobini, există o ruptură în baschetul românesc. Numărul de echipe care participă în campionatul național descrește pe măsură ce vârsta acestora crește. „Când ai opt ore de matematică, colegul tău de echipă are și el opt ore, dar nu aveți același program, atunci ai discrepanțe și se rupe echipa. Un alt lucru important: la vârste mici, părinții își duc copiii la sport în funcție de proximitatea școlii față de casă, dar când cresc se duc la licee care sunt mai departe, și e mai greu.”

Sistemul american pare gândit în jurul unui fenomen ca baschetul, iar copii talentați, ca Sabrina, își pot continua drumul spre performanță fără să ignore școala; atât timp cât sunt preocupați de ambele aspecte, pentru că excepții există peste tot.

We are excited to announce the addition of @sabrina_i20 to our basketball family! #GoDucks pic.twitter.com/GpJTHV8oHB

— Oregon WBB (@OregonWBB) June 20, 2016

50 de universități i-au oferit Sabrinei o bursă ca să joace pentru echipa lor, iar ea a ales Oregon, aceeași facultate ca fratele ei geamăn, Eddy. Au crescut bătând împreună mingea, de dimineața până seara, în toate zilele libere. Părinții le aduceau prânzul pe teren, iar ei continuau să arunce la coș. Când nu era Eddy, erau alți băieți din cartier, și Sabrina crede că asta a ajutat-o să-și îmbunătățească jocul. „Faptul că am jucat cu băieți a contribuit la spiritul meu competitiv și la stilul arțăgos”, spunea într-un interviu pentru ESPN. „Trebuie să joci de cinci ori mai puternic și mai inteligent împotriva băieților, pentru că sunt mai mari și mai buni.”

Jocul Sabrinei a crescut, iar la 16 ani a fost selectată în naționala U16 a SUA, cu care a câștigat două medalii de aur. În liceu a fost numită jucătoarea anului de USA Today, California Gatorade player of the year și MVP-ul meciului McDonald’s All American, unde a doborât recordul de puncte, reușind 25.

Antrenorii și specialiștii îi apreciază talentul, chiar dacă nu e unul bazat pe forță, viteză sau sărituri impresionante. „Are un stil european de joc, un stil foarte fluid”, spune Kelly Sopak, antrenoarea ei din liceu. „Nu domină prin forță jocul, dar înțelege momentumul, își simte colegele și știe când să le implice în joc. Până să-ți dai seama, are 20 de puncte și tot atâtea assist-uri, și pare fără efort.”

Instinctele o diferențiază, crede și Doc Scheppler, un antrenor cu experiență de 38 de ani. „În defensivă, intuiește foarte bine pasele adversarelor, iar în ofensivă are viziunea să ia cele mai bune decizii. Nu-i pasă cine înscrie, vrea doar să câștige.”

„E cel mai bun pointguard cu care am jucat, pentru că îi ajută pe cei din jur să fie mai buni”, spune și Brianna Holt, o fostă colegă de echipă.

Sabrinei nu i-a luat mult timp să devină importantă pentru echipa facultății. Deși e abia în primul an, se evidențiază meci de meci ca una din piesele de bază și-și construiește, cărămidă cu cărămidă, drumul spre cariera pe care și-o dorește. Pe lângă talentul și dorința de a munci, are și o infrastructură care îi oferă toate șansele să reușească.