David Popovici a scris un eseu publicat în ediția de primăvară a SwimSwam Magazine | Publicată și de site-ul Swimswam | Mai jos, traducerea în română
Scopul meu este să nu-mi schimb niciodată mentalitatea și să nu uit cel mai important lucru dintre toate: că sportul este distractiv.
Eu, cel de astăzi, sunt suma tuturor lucrurilor care mi-au fost oferite de oamenii care mă iubesc, cu răbdare și atenție. În plus, mai am ceva ce este doar al meu.
Familia mea a fost, este și va fi întotdeauna stânca mea. M-au călit, mi-au format modul de a gândi, de a vedea lumea și de a aborda sportul. Mama, tatăl meu și Adrian, antrenorul meu, sunt oamenii de la care am învățat cel mai mult. Îl putem include și pe fratele meu, cu 8 ani mai mare decât mine, pe această listă a mentorilor.
Poate că am început cu sfârșitul, dar adevărul este că nicio poveste nu începe cu începutul – chiar când ne naștem, ne naștem în mijlocul a ceva.
Să o iau de la capăt.
M-am născut și am crescut în București, capitala României, un oraș care are aproape 3 milioane de oameni. Este un oraș mare, plin de viață și a fost punctul meu de plecare.
Am fost un copil activ – foarte activ. Știu că mulți oameni spun asta, mai ales cei care devin sportivi, dar eu eram mereu în mișcare. Nu mi-am dorit niciodată jucării, mașini sau jocuri video: era suficient să mă lași să mă joc cu pietre, bețe sau orice găseam prin parc și eram fericit. De exemplu, îmi plăcea să mă joc cu insecte. Ochii mei erau mereu gata să capteze noi stimuli, căutând să descopere cum este alcătuită lumea, piesele care o compun.
Mereu în mișcare, mereu alert, dormeam maxim o jumătate de oră când mama mă ducea în parc cu căruciorul. Exact 30 de minute. În timp ce ceilalți copii dormeau ore întregi, eu simțeam în mine o alarmă biologică care mă avertiza că zilele erau prea frumoase ca să le irosesc. Erau prea multe lucruri de descoperit.
Chiar și astăzi, în ciuda eforturilor de la antrenament, de la școală, nu mă pot odihni niciodată după-amiaza. Încerc, dar dorm cel mult două minute înainte să simt impulsul de a începe altceva. De ceva vreme, am găsit modul perfect de a-mi recupera energia. Opresc lumina, sting telefonul, închid ochii și mă relaxez. Nu dorm, dar folosesc acest timp pentru mine – un fel de meditație în care găsesc puterea de a înfrunta restul zilei.
Acesta este motivul pentru care am început să înot.
Părinții mei au decis să mă ducă la piscină, aceeași în care mă antrenez și astăzi, pentru a arde o parte din acea energie – sau cel puțin pentru a o canaliza – și, de asemenea, pentru a-mi trata scolioza.
Cu apa a fost dragoste la prima vedere. Îmi amintesc fiecare clipă din prima mea lecție de înot. Îmi amintesc că m-am simțit imediat în locul potrivit – ca un pește. Sună a clișeu, dar e adevărat. Sunt slab și am brațe lungi și mâini mari. În apă, corpul meu slăbănog găsise încrederea care, pentru cei care ca mine, e greu de găsit la acea vârstă.
Din acea zi, apa nu e doar locul în care mă simt cel mai bine, ci și fabrica în care îmi pot construi visele și îmi pot alimenta pasiunea.
Cand nu înotăm, urmăream legendele înotului. În fiecare dimineață, fugeam în sufragerie imediat ce mă trezeam și mă uitam la cursele de la Beijing 2008: Michael Phelps în toată gloria lui. Îi studiam mișcările și tata îngheța imaginea pentru a-mi arăta greșelile pe care le făceam în apă, pentru a-mi explica că între mine și acel monstru erau „doar” multe ore de antrenament.
Am urmărit acele video-uri până le-am învățat pe de rost. Le-am urmărit cel puțin cinci ani consecutiv, de la 7 la 12 ani, iar dacă ar fi fost DVD-uri în loc de videoclipuri pe YouTube, aș spune că le-am consumat la propriu.
Începând cu anul următor, diminețile mele nu mai erau atât de libere, pentru că am început să înot de două ori pe zi. Mi-a fost foarte greu să mă trezesc așa devreme — nu înțelegeam de ce trebuie să înot la 5:00 dimineața. Obiceiurile mele alimentare nu au ușurat situația. Sunt obișnuit să iau micul dejun cu două ore înainte de a înota. Iar antrenamentul de la 5:00 însemna să mă așez la masă la 3:00 dimineața. Dar n-a existat nicio zi în care părinții mei să nu-mi pregătească micul dejun, arătându-mi o dragoste și un respect enorm.
La 13 ani este greu să vezi dincolo de efortul zilnic, să vezi importanța fiecărei cărămizi pe care se construiește un viitor solid. La fel ca tehnica mea de înot. Desigur, este în mare parte naturală; instinctul meu mă face să înot într-un anumit fel, dar am muncit mult și o fac în continuare cu antrenorul meu. Ore și ore petrecute pe fiecare detaliu.
Eu și Adrian vorbim mult despre înot; am putea petrece zile întregi discutând despre tehnică și înotători legendari, fără să ne plictisim. Potrivit multora, felul în care înot are ceva în comun cu stilul lui Ian Thorpe. Fără îndoială, tehnica lui a fost o sursă de inspirație pentru mine. La 20 de ani după el, eu sunt liber să înot așa.
Și spun „liber” pentru că el a fost primul care a încercat să regândească stilul liber, într-un fel. Și-a asumat riscul de a schimba regulile unui sport despre care, în zorii noului mileniu, oamenii credeau că știau deja totul. Mișcări lungi, foarte lungi, și răbdarea de a aștepta ca corpul să finalizeze întreaga fază de alunecare. E greu să ai răbdare în timp ce înoți 100 sau 200 de metri, dar apa este cea care o cere și trebuie să o ascultăm.
Dacă mi s-ar fi spus în urmă cu doi ani că copilul care nu putea să doarmă după-amiază se va afla în vestiar la Jocurile Olimpice, lângă campioni precum Caeleb Dressel sau Kyle Chalmers, probabil că aș fi spus ca e nebunie curată sau doar un vis. M-aș fi simțit ca o furnică mică, sau mai bine zis o gâză, ca cele cu care mă jucam în copilărie.
Dar acum câteva luni, s-a întâmplat cu adevărat. Eram în vestiar la Jocurile Olimpice de la Tokyo și gândurile mele m-au surprins cumva: „E adevărat, cei din jurul meu sunt giganți ai înotului; au scris pagini importante ale acestui sport — aceleași pagini pe care unii copii le vor vedea și revedea la televizor până când le vor ști pe de rost. Dar și eu sunt aici și sunt și eu un uriaș. Am câștigat acest loc, iar Jocurile Olimpice te învață că fiecare culoar are o șansă.”
M-am distrat de minune la Tokyo și sper din tot sufletul să particip la mai multe ediții, pentru că Olimpiada este altceva. E o lume diferită, în care poți lua prânzul sau autobuzul cu adversarii tăi. Jocurile Olimpice sunt adevărata esență a sportului. Și de aceea nu vreau să uit niciodată cât de mult mă distrez cand înot – cât de mult îmi place ceea ce fac.
În timpul ultimilor 50 de metri din cursa de 100 de metri liber, m-am trezit vorbind în apă. Nu în capul meu, ci chiar în apă – sau poate vorbeam cu apa.
La fiecare a doua mișcare a brațelor, spuneam: „Îmi place la nebunie”.
Traducere de Camelia Butuligă
Credit foto: Gian Mattia d’Alberto | LaPresse / ARENA
Citește și portretul scris de Andreea Giuclea despre David | David vrea să arate că imposibilul poate deveni posibil
*
