Simona Gherman: „Vreau să trag cu plăcere, pentru că nu știu dacă mă mai întâlnesc cu momentele astea”

Ancuța Iosif 14 martie 2016

Dublă campioană mondială și de șase ori campioană europeană –  sunt doar câteva dintre rezultatele echipei feminine de spadă la care scrimera Simona Gherman (30 ani) a contribuit. Pentru cel de-al doilea aur mondial, din 2011, Simona a reușit în ultimul releu tușa decisivă. La doar un an distanță veneau dezamăgiri pentru lotul feminin la Jocurile Olimpice de la Londra, întoarceri la familie și reveniri în forță la antrenamente, cu un copil acasă. Spadasina se bucură de fiecare competiție în parte, pentru că nu știe cât timp se va mai urca pe planșă și crede că alături de Ana Maria Popescu (Brânză), Simona Pop și Loredana Dinu poate demonstra că Londra a fost un accident.

*

Am intrat în echipă la 21 ani, din cauza necazului spadasinei Anca Măroiu, care își rupsese o mână, și de atunci nu am mai ieșit. Antrenorul Dan Podeanu a avut încredere să mă bage în echipă la europenele de la Kiev, unde până atunci fusesem doar rezervă.

SimonaGherman2

Toate adversarele încercau să recupereze tușe pe seama celei noi – fiind mai mică și mai nouă -, dar am reușit să fac față, chiar să fac o diferență. Atunci mi-am câștigat locul în echipă și am tras de atunci tot timpul cu și pentru ea.

La individual nu se văzuseră rezultatele până atunci, toată lumea îmi spunea că sunt om de echipă. Mi-era teamă de oamenii din spatele meu și trebuia să fiu mult mai responsabilă.

Noi intram cu gândul să câștigăm. Dorința noastră, voința noastră și tot așa, meci după meci.

(La Londra) începusem în discuțiile noastre să ridicăm mult Coreea, le-am ridicat mai mult decât ar fi trebuit. Nu am avut încredere mare în noi, deși noi nu am avut ciclu olimpic fără medalie. Fie că prindeam sau nu o zi mai proastă, am fost echipa care, indiferent de loc, urca mereu pe podium.

Am tras ultima împotriva Coreei de Sud (la Londra), dar mi-am dat seama că nu se mai poate face nimic. Eu și Anca Măroiu a trebuit să mai stăm aproape o săptămână după rezultatele de la Londra și a fost crunt. Să stai în satul olimpic, să mergi la masă și să dai ochii cu ceilalți. Am fost și la celelalte competiții și a fost dureros.

Înainte de Londra eu am spus clar că mă retrag, indiferent de rezultat – mi-am dorit foarte mult un copil. În primăvara lui 2013 a venit Teodora, copil cuminte pe care fetele nu l-au auzit vreodată plângând.

N-am stat niciodată departe de antrenamente, veneam pe la sală. Nu făceam nimic, dar le spuneam să aibă bază că mă întorc. Mi-am reluat apoi ușor antrenamentele – sală, alergat, iar la cele trei luni ale Teodorei am reintrat în sala de scrimă.

La început a fost groaznic. Nu uitasem nimic din ce trebuie făcut, dar ce să faci când nu te mai ascultă picioarele, suflul e mai greu, nu mai ești la fel de antrenat ca înainte? Cel puțin o lună de zile am plâns la antrenamente. „Ce mi-a trebuit, de ce m-am întors?”, îmi spuneam.

La vreo două luni de la întoarcere am participat la campionatul național și am și câștigat. Pentru mine astea erau niște teste, m-am dus să văd ce mai pot să fac.

Trebuia să am wi-fi peste tot, să vorbesc cu Teodora – eram primele dăți despărțită de copil. La etapele din Rio și Havana am ieșit pe locul trei. Am dat tot ce-am putut, dar nu mă așteptam să iasă atât de repede. Atunci am reintrat în echipă.

În echipă intri după rezultate. Eu nu am (re)intrat decât după ce am demonstrat. Îmi trebuiau concursuri ca să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, dacă mai pot și mergeam la competiții cu fetele. Dar trebuie să existe oricând scrimeri gata să înlocuiască un om de bază din echipă. Cred că ar fi bine să ne gândim mai mult la sportivii mai mici.

Între noi și viitoarea generație sunt diferențe. Următoarea ar fi Amalia Tătăran, care are 21 de ani, după ea ar mai fi fetele de 16-17 ani. Noi avem 30 +, echipă formată acum 15-16 ani. E o diferență foarte mare.

SimonaGherman

În momentul în care mi-am dat seama că pot, am lăsat-o mai moale și nu am mai avut atâtea performanțe. Acum încep ușor, ușor să mă reactivez și să mă gândesc că mai sunt patru luni până la JO. Vreau să trag cu plăcere, pentru că nu știu dacă mă mai întâlnesc cu momentele astea.

Cred că ce-am trăit la Londra ne-a maturizat subit pe toate. Nu vreau să spun că la Rio vom lua medalie, că vom câștiga, vom vedea ce se va întâmpla, dar sunt convinsă că vom intra cu un alt suflu pe planșă.

Echipele calificate se știu, dar dacă tragem cu Coreea, îți dai seama ce va fi acolo? Mie mi-ar plăcea să ne întâlnim cu ele, pentru că sunt convinsă că ce s-a întâmplat acum patru ani la Londra a fost un accident (nu ne bătuseră niciodată).

Eu îmi doresc întotdeauna adversari tari. Mă montez cu totul și cu totul altfel, deși îmi dau seama că este foarte greu.

Când e un adversar mai slab, ai un confort (de ce să neg) și atunci când te relaxezi se poate întâmpla să pierzi. Mi-aș dori să ajungem să tragem cu China, ceea ce nu s-ar putea decât în finală, nu avem cum să ne întâlnim altfel cu ele (râde).

De când au apărut cluburile private, cred că s-a triplet numărul de copii de la scrimă. Alexandra Predescu, care a câștigat mondialul de cadeți a fost crescută de clubul privat Stesial. Cred că vor face treabă, apoi sportivii vor fi preluați de federație ș.a.m.d.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.