Cel mai puștan dintre toți puștii: Gică Hagi, geniul care a reînvățat fotbalul la 50 de ani

La un  moment dat, în timpul meciului din ultima etapă cu CFR Cluj, era cât pe ce să intre pe teren, să închidă un spațiu la mijloc, să strângă banda de lângă banca sa tehnică ori să bage o alunecare la căpitanul oaspeților, Cipri Deac. El, singurul dintr-o generație fantastică, cea mai bună din istoria României, căruia nimeni – în afară de marele Cruyff, geniul căpos de la Barcelona – nici Jenei, nici Iordănescu, dar nici Antic la Real Madrid, nici Lucescu la Brescia sau Galata și nici “Împăratul” Terim nu i-a cerut să facă vreodată așa ceva, să fugă în spate după vreo minge…

*

Anii au trecut, dar pofta de fotbal a lui Gică Hagi e mai mare ca oricând. Cu cât a investit mai mult – și a investit în fotbal mai mult decât putea câștiga un jucător din epoca lui într-o viață la cel mai înalt nivel –, cu cât a riscat mai mult – și a riscat dezvoltând Viitorul în paralel cu Academia de Fotbal, a riscat intrând în luptă cu “greii” din fotbalul nostru, a riscat pariind nebunește pe tineri în detrimentul unor veterani “de siguranță” -, cu cât a ajuns mai departe – și a ajuns în top imediat ce a venit el însuși antrenor la echipă -, cu cât a dat mai mult de greu – iar partea a doua a “play-off”-ului a fost un adevărat “test de stres” pentru trupa lui de tineri -, cu cât atacurile adversarilor au fost mai dure – iar contestarea regulamentului de departajare a campioanei în chiar preziua ultimei etape a fost o dură lovitură pentru neexperimentații jucători ai Viitorului -, cu cât ironiile la adresa felului său precipitat de a se exprima au fost mai acide – și e greu YouTube-ul de vizualizări „caterincoase” -, cu atât mai mult a crescut, parcă, pofta de fotbal a lui Gică Hagi.

Mai întâi alături de fiul său, Ianis, apoi alături de minunații tineri din Academia care îi poartă numele, Gheorghe Hagi a trăit și trăiește, de fapt, o nouă tinerețe în fotbalul mare. Avea destule motive de mâhnire ca să lase totul deoparte atunci când s-a apucat de Academie. Finalul său de carieră la echipa națională, cu eliminarea pentru faultul la Conte (ironia sorții, un alt mare câștigător al acestui weekend) împotriva Italiei, a fost mult sub gloria de la mijlocul anilor ’90.

A venit, apoi, mandatul său, probabil pripit, dar nu mai pripit decât plecare sa, pe banca Naționalei, cu ghinionul teribil din “barajul” cu Slovenia, urmat de experiențele amestecate cu Galata și cu Steaua, marile sale iubiri fotbalistice, toate însoțite de concluziile satisfăcute ale multor chibiți cum că “o fi fost mare ca jucător, dar e zero ca antrenor”. Orice om normal la cap își vedea de viața lui, de familia lui și de afacerile lui. Dar Hagi avea nu doar ambiția de a demonstra că poate mult mai mult, își redescoperise bucuria fotbalului alături de Ianis și de colegii săi de generație.

Geniul care a reînvățat fotbalul la 50 de ani

Puștii aceștia i-au redat lui Hagi pofta de fotbal, an după an, de măsură ce Ianis și cei din generația lui creșteau – și creșteau frumos! – într-un fotbal românesc tot mai lipsit de perspective. Gică a învățat alături de tinerii lui portari ieșirile pe centrări care nu-l interesaseră deloc în tinerețe, a învățat tackling-urile de la copii din apărare, a învățat poziționări de la mijlocașii centrali – parcă ar mai fi vrut să trăiască șapte vieți ca să poată juca și pe alte posturi! – iar de la mijloc în sus i-a învățat pe cei mici toate trucurile sale de “decar” din epoca clasică a numărului 10. Dar și acolo – deși a încercat, ca un tată iubitor și pisălog să ne explice de “n” ori, și încă nu am înțeles! – a avut atâtea de învățat de la Ianis, care „e mai bun decât am fost eu la vârsta lui și care loveștea mingea cu ambele picioare așa cum eu nu am făcut-o niciodată…”

Dar generația lui Ianis, generația alături de care Gică a intrat în marea aventură a vieții sale, se apropia de maturitate, iar generația aceasta, ca și toată pasiunea pusă în creșterea ei, meritau o echipă de fotbal. Pentru că puștii erau atât de tineri și pentru că în urma lor veneau deja alte și alte generații crescute de Academie, echipei i s-a spus Viitorul. Iar generația lui Ianis, din care fiul lui Gică lipsește doar pentru că a fost transferat deja de Fiorentina, tocmai generația lui Ianis, cu Florinel Coman în prim-plan, generația aceasta de la care Gică Hagi a învățat totul și pe care a pariat totul, generația aceasta a devenit, după doar opt sezoane de la înființarea echipei, campioana României.

Muncă și viziune: cele cinci principii ale lui Gică Hagi

E limpede: proiectul lui Hagi ar fi izbutit și dacă Viitorul nu câștiga campionatul în acest sezon. Dovada e că el producea efecte și înainte de câștigarea titlului – transferuri importante de jucători în țară și în străinătate, cu nume ca Răzvan Marin, Ianis Hagi sau Tănase, promovarea de jucători la prima reprezentativă, Benzar și același Răzvan Marin, și la loturile de tineret, parcursul spectaculos din UEFA Youth League a trupei U19. Victoria în campionat nu face decât să dea un nou “boost” proiectului.

“S-a creionat ceva frumos aici. Am pus baza pe muncă, dar trebuie să ai și viziune. Nu poți face totul de pe azi pe mâine. Trebuie un proiect, un concept tehnic. Azi petrecem, iar de mâine un lucru e sigur: de acum e mai greu și trebuie muncă titanică. Exigențele au crescut”, a povestit Gică Hagi la conferința de presă de după meci.

“Sunt cinci lucruri importante. Contează filosofia, sistemul de joc, tipul de jucători, selecția și metodele de antrenament. Eu le-am implementat pe toate. Toate sunt cinci.” – Gică Hagi

“Nici eu nu mă așteptam să ajungem aici”, recunoștea, imediat după finalul campionatului, Gică Hagi. Cumnatul și bunul său prieten, Gică Popescu, întărea aceste cuvinte. Poate ca să își ferească puștii de presiune, poate dintr-un reflex cât se poate de firect, psihologic, de autoapărare, poate pentru că, pur și simplu, așa și-a planificat el pașii, Hagi a insistat mereu pe faptul că proiectul este unul de lungă durată. Desigur, în alte condiții, succesul Viitorului nu ar fi venit așa devreme. Însă Hagi a investit tocmai când restul – de la Arpad Paszkany, George Copos, Adrian Porumboiu și Ioan Niculae, la mai mărunții acționari dinamoviști – au făcut pasul înapoi.

Al șaselea element

Dar Hagi a investit nu doar bani, ci și timp și pasiune. Ca un om care a jucat pentru Viitorul încă din Liga a treia, căpitanul Romario Benzar îmi povestea recent că marea schimbare a echipei s-a petrecut atunci când Gică Hagi a dat jos sacoul de patron și și-a pus haina de antrenor, când a coborât în iarbă alături de tinerii săi. Atunci, pasiunea sa clocotitoare, ambiția sa de mare campion i-a molipsit pe toți.  Atunci a început să conteze cu adevărat Viitorul.

“Am avut de-a face, în play-off, cu cinci antrenori mari și cu unul foarte mare: Gică Hagi”, comentau, din studioul Dolce Sport, Cornel Dinu și Basarab Panduru, doi oameni de fotbal cu limba foarte ascuțită. Reverența lor se întâlnea, tocmai atunci, pe fundal, cu zâmbetul larg al lui Gică Hagi. Festivitatea de premiere stătea să înceapă, iar Gică era acolo, în iarbă, alături de căpitanul său, Romario Benzar, nerăbdător să-și ia medalia și tricoul galben de campion.

*

Toată scena e gata, puștii din fundal fac valuri în așteptarea decernării trofeului, Gică se încurcă în tricoul galben, grăbit să prindă de-o toartă cupa grea de 15 kile, împreună cu Romario. O ridică amândoi, tunurile de confetti explodează, e o nebunie generală pe podium, iar Gică e cel mai fericit. El a pus primul mâna pe trofeu, te poți lăuda cu asta ani întregi în spatele blocului. Pentru un puști, asta e mai important ca orice, iar el, Gică Hagi, e cel mai puștan dintre toți “puștii” Viitorului.