10 momente memorabile din sportul feminin în 2019. Recorduri doborâte, limite împinse, platforme folosite pentru a cere egalitate de șanse

La finalul unui an pe care mulți l-au numit unul de răscruce pentru sportul feminin, care a crescut ca expunere și participare și a oferit povești și personaje tot mai vizibile, am selectat câteva din narațiunile care m-au inspirat, care mi s-au părut importante și pentru care m-am bucurat.

Nu uita că te poți abona la newsletterul lunar unde vorbesc despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin și pe visele olimpice ale sportivilor. 

Anul lui Megan Rapinoe

Cu părul ei roz și zâmbetul încrezător, cu curajul de-a spune pe șleau tot ce gândește, cu modul în care joacă la 34 de ani, cu naturalețea cu care se expune și urgența cu care ne cere tuturor mai multă implicare, Megan Rapinoe mi-a cucerit iremediabil inima anul ăsta. Ca reporter sportiv și ca femeie, mi se pare extrem de necesară și de importantă: atât prin ce reușește pe teren – a fost cea mai bună marcatoare și jucătoare a Campionatului Mondial de Fotbal Feminin, a câștigat Balonul de Aur (acordat abia a doua oară fotbalului feminin), a fost numită Fotbalista anului de către FIFA și Personalitatea sportivă a anului de către Sports Illustrated. Dar mai ales prin cum folosește legitimitatea oferită de performanțele sportive ca să vorbească despre inegalitate, nevoia de schimbare și de a construi împreună o lume mai bună și mai inclusivă. Și vorbește atât de bine. 

Katelyn Ohashi și o altă rețetă a succesului în sport 

Fostă speranță olimpică a gimnasticii americane, Katelyn Ohashi ne-a arătat în 2019 că poți face sport și pentru bucuria pe care ți-o oferă – și pe care o oferi altora -, nu doar pentru glorie olimpică obținută cu orice preț. După ce-a renunțat la gimnastica de performanță care o consumase emoțional și-o lăsase cu probleme la spate, Ohashi a descoperit sistemul colegial. La UCLA, lucrând cu antrenoarea Valorie Kondos Field, o fostă balerină devenită coregrafă care pune preț nu doar pe excelență sportivă, ci mai ales pe a forma atlete sănătoase și femei puternice, și-a redescoperit „bucuria, vocea și iubirea pentru gimnastică”. Mai mult, și-a ajutat echipa să câștige titlul, a obținut note de 10 pe bandă și a creat niște momente care au devenit virale și la care m-am uitat de fiecare dată zâmbind și cu chef de dans. Exact ce și-a dorit.

Crina Pintea câștigă Liga Campionilor. Și curajul de a-și spune povestea

Modul în care Crina Pintea s-a dezvoltat ca handbalistă în ultimii ani, în care a muncit să recupereze un început târziu în sport, în care și-a construit și reconstruit încrederea și mai ales în care și-a descoperit curajul de-a vorbi despre perioada grea de la Zalău mi se pare una din cele mai frumoase și de admirat povești oferite de sportul românesc. După patru ani în care a jucat în Germania (la Thüringer), în Franța (Issy Paris) și în Ungaria (Gyor), Crina a devenit cel mai bun pivot al Campionatului European din 2018, și al ediției 2918-2019 a Ligii Campionilor, trofeu pe care l-a câștigat, în mai, cu Gyor. E o ascensiune care ne arată cât de mult contează mediul în care te antrenezi și joci, dar și că motivația interioară e cea mai importantă când vrei să obții peformanță, în orice domeniu; că resorturile interioare și dorința de-a reuși sunt factori mobilizatori mai puternici decât frica, un lucru despre care a vorbit deschis anul ăsta, pentru că vrea ca sportul să fie mai bun și mai sigur pentru viitoarele generații. 

Simona Halep și titlul de la Wimbledon

Îți construiești încrederea în zile și o pierzi într-un minut, i-a spus Simona Halep jurnalistei Louisa Thomas, de la New Yorker. Cunoscându-i istoricul de neîncredere, ce m-a impresionat cel mai mult la victoria de la Wimbledon, unde a câștigat al doilea ei Grand Slam, primul la simplu pentru România acolo, a fost siguranța cu care a jucat și cu care a învins-o pe Serena Williams în finala câștigată fără ezitare, cu 6-2, 6-2. E ceva ce i-a lipsit în trecut, când lăsa negativismul și perfecționismul (cu care cred că empatizăm mulți dintre noi) s-o blocheze în momentele importante, să-și critice greșelile din teren, să lovească cu frică. Anul ăsta a vorbit despre cum a eliberat-o victoria de anul trecut de la Roland Garros, despre cum a ajutat-o munca cu un psiholog sportiv și cum vrea să le transmită și altora ce-a învățat din această auto-transformare. „Sper ca acest rezultat să dea încredere oamenilor că orice e posibil dacă credem în noi. Avem nevoie de un model în viață, dar cel mai important e să avem încredere în noi”, a spus la ceremonia prin care și-a prezentat trofeul-farfurie, în fața a zeci de mii de fani pe Arena Națională.

România în semifinalele Fed Cup 

Tenisul feminin românesc a mai reușit o performanță importantă anul ăsta, prin calificarea echipei naționale de Fed Cup a României în semifinalele competiției inter-țări, adică printre cele mai bune patru echipe ale lumii. Asta după ce a învins Cehia, fosta campioană, în deplasare, la Ostrava. N-a putut trece însă de Franța în semifinala jucată la Rouen, două două zile în care Simona Halep a jucat trei meciuri și a stat pe teren peste șapte ore, Irina Begu și-a scrântit glezna, Monica Niculescu și Mihaela Buzărnescu au dat și ele tot ce-au avut, iar suporterii români le-au încurajat fără oprire. Au pierdut la câteva puncte, în setul decisiv din meciul decisiv de dublu, dar ce rămâne e modul cum au luptat și au crezut că pot ajunge în finală și o pot câștiga, și modul în care a crescut această echipă în ultimii ani.

Recordul și impactul lui Allyson Felix 

Când Allyson Felix a câștigat, la Mondialele de Atletism de la Doha, aurul cu echipa de ștafetă mixtă 4 x 400 de metri  a Statelor Unite – o probă nouă care va fi introdusă în premieră și la Jocurile Olimpice de anul viitor- a devenit singura atletă (femeie sau bărbat) care are 12 medalii de aur la Campionatele Mondiale, depășindu-l pe Usain Bolt. 

Allyson Felix is one of many professional athlete moms who have spent 2019 fighting—for her health, for her daughter, for women and mothers, and for what she and other working athlete mothers deserve https://t.co/ii7eWd25jS pic.twitter.com/3V0TGMhEM6

— Sports Illustrated (@SInow) December 15, 2019

A reușit asta la 10 luni după ce-a născut prematur, în urma unei complicații care i-a pus în pericol viața ei și a fiicei ei, și după ce-a deschis o discuție importantă despre cum tratează sponsorii (în cazul ei, Nike) sportivele în timpul maternității. „Dacă rămânem însărcinate, riscăm ca sponsorii să ne reducă veniturile. E un exemplu al modului în care regulile industriei sportive sunt construite în special pentru bărbați.”

Privind-o pe Simone Biles 

Reușitele și recordurile gimnastei americane Simone Biles sunt mereu impresionante, dar parcă anul ăsta și-a propus să vadă până unde își poate împinge limitele, ale ei și ale sportului pe care-l practică; pardon, domină. Răspunsul pe care ni l-a dat e că le poate împinge foarte, foarte departe; mult mai departe decât părea posibil într-un sport deja devenit incredibil de dificil și acrobatic. La Campionatele Mondiale din octombrie de la Stuttgart (aceleași unde România a ratat pentru a doua oară calificarea cu echipa la Jocurile Olimpice, dacă e să amintim și o poveste tristă a anului), Biles a devenit cea mai decorată gimnastă (sau gimnast) din istorie, cu 25 de medalii mondiale, și gimnasta cu cele mai multe titluri mondiale, 19. 

A mai făcut ceva, poate și mai important: a executat două salturi extrem de dificile, de „dificultate astronomică”, cum le descrie o jurnalistă americană: o coborâre la bârnă cu două rotiri și două răsuciri, cea mai dificilă coborâre la bârnă, și o săritură dublă cu trei răsuciri la sol, „cel mai spectaculos element pe care l-a executat orice gimnastă, la orice aparat, în istoria acestui sport”, scrie Rebecca Schuman. Un element atât de dificil, încât foarte puțini gimnaști băieți îl pot executa. Și fascinantă e ușurința cu care gimnasta de 22 de ani face toate astea; modul amețitor și sfidător-de-gravitație în care se răsucește și se înalță și se rotește în aer, apoi aterizează zâmbind, ca și cum doar ce s-ar fi dat puțin pe tobogan, în timp ce încă încerci să numeri rotațile în gând și încă te întrebi dacă e real ce tocmai ai văzut. Pentru că doar asta poți să faci: s-o privești din nou și din nou, și ce bine că mai avem o șansă, la Jocurile Olimpice din vară. E posibil să fie ultima.

Longevitatea Oksanei Chusovitina 

Tot la Mondialele de Gimnastică de la Stuttgart, Oksana Chusovitina, 44 de ani, a obținut calificarea record la a opta ediție a Jocurillor Olimpice. Cu o carieră de peste un sfert de secol şi o poveste impresionantă – a concurat pentru URSS, Germania și Uzbekistan și o perioadă a continuat gimnastica pentru a putea plăti tratamentul fiului ei, bolnav de leucemie – longevitatea ei e o sursă de inspirație şi pentru alte gimnaste. „Uitându-mă la ea, am înțeles că e posibil să revii”, spunea anul trecut Aliya Mustafina, și ea întoarsă la gimnastică după ce-a devenit mamă. Chusovitina spune că Tokyo 2020 va fi ultima ediție olimpică la care participă, dar nimeni nu o mai crede.

Bianca Andreescu și cum ne raportăm la ea

Nu toți suporterii români au știut cum să se raporteze la victoriile Biancăi Andreescu, jucătoarea de tenis cu părinți români care câștigă turnee de tenis pentru Canada – cel mai recent și cel mai important, US Open, în septembrie. Bianca s-a născut în Ontario, unde părinții ei au emigrat în 1994, dar a început tenisul în Pitești, unde familia ei s-a întors pentru scurt timp. Însă Bianca a știut cum să răspundă acestor dileme. În aprilie, după ce-a câștigat primul turneu important, Indian Wells, a mulțumit Federației Canadiene, care a susținut-o de la 10 ani, apoi fanilor din Canada, apoi celor români, care fluturau steaguri tricolore în tribune. „Mulțumesc că sunteți cu mine și vă iubesc”, le-a spus, în română. 

Vorbește limba română, se bucură de iubirea fanilor români, spune că Simona Halep e idolul ei, dar știe că succesul ei în tenis se datorează Federației Canadiene. E produsul unei strategii gândite special pentru a duce la astfel de rezultate, care a inclus investiții și sprijin financiar, o atitudine primitoare față de imigranți și o filosofie de antrenorat unitară; adică un întreg sistem care lipsește în România.

Cât înseamnă un an: revenirea Cristinei Neagu 

Revenirile sunt unele dintre cele mai frumoase povești din sport, iar cea a Cristinei Neagu nu putea fi altfel decât specială. După accidentarea din urmă cu un an, după 11 luni departe de teren și o recuperare care n-a mers cum și-a dorit, după multă incertitudine despre cât, cum și dacă va juca la Campionatul Mondial din Japonia, Cristina Neagu a intrat pe teren și ne-a uimit din nou. Ca și cum n-ar fi lipsit nicio zi de pe terenul pe care-l cunoaște și-l înțelege ca nimeni alta, mingile aruncate de ea au prins din nou colțurile porții, pasele ei i-au găsit din nou colegele în pozițiile cele mai bune, săriturile ei au părut din nou din altă lume. Deși juca cu dureri, nu avusese decât 10 antrenamente înainte de Mondial, a înscris 49 de goluri și a fost, din nou, nu doar cea mai bună jucătoare a echipei, ci și energia motivatoare de care are atâta nevoie. Chiar dacă n-a fost suficient pentru România, care s-a clasat pe 12 și-a arătat destule slăbiciuni, revenirea Cristinei e cu adevărat spectaculoasă, mai ales că vine după cel mai greu an din cariera ei, un an care a învățat-o „că trebuie să fiu și mai puternică decât am fost până acum și că niciodată nu poți să spui că a fost foarte greu și că nu poate să fie mai greu de atât. Pentru că mereu poate să fie și mai greu.”