„Toate suntem egale aici, pentru că toate luptăm pentru același scop.” Cum trăiește Sonia Seraficeanu primul ei campionat mondial

(Kumamoto, Japonia)

Înainte să intre pe teren în meciul cu Senegal, al doilea joc al României la Mondialul din Japonia, Sonia Seraficeanu și-a spus: „Sonia, ai grijă cum te duci și când te duci”. Și-a repetat să rămână calmă și să arunce spre poartă doar dacă e sigură că are un unghi bun. Să aștepte momentul potrivit și să nu riște nimic. Jucătoarea de 22 de ani de la Minaur Baia Mare a avut emoții, dar și încredere. Știa cum apără portarul Senegalului de la vizionări și, când a fost față în față cu ea, a înscris primele ei goluri pentru naționala de senioare la un turneu final. A aruncat în colțul ei preferat, sus, la lung, și a făcut-o într-un moment important, chiar când Senegal încerca o ultimă revenire.

A contribuit astfel la o victorie de care echipa României avea mare nevoie, după înfrângerea dură cu Spania, despre care Sonia spune că a lăsat urme. „Nu știu ce să spun despre meciul cu Spania, a fost teribil. Nu am fost noi. Nu a fost fața naționalei României. A fost un șoc, a avut un impact puternic, ne-a zdruncinat. Dar trebuie să fim optimiste, să fim unite, mai sunt meciuri de jucat, meciuri importante, și nu s-a terminat totul la meciul cu Spania.” Au avut doar o zi să lase în urmă amintirea acelei înfrângeri, iar Sonia spune au reușit s-o facă mai ales cu ajutorul Cristinei Neagu. „Am avut un teambuilding unde am discutat între noi și ne-a făcut să înțelegem anumite lucruri.”

La 21 de ani, Sonia e una din tinerele jucătoare ale României care încearcă să-și găsească locul în echipă la acest turneu, să formeze noi relații de joc, să găsească un nou drum comun spre victorii. „Suntem foarte multe fete noi, dar încercăm să ne facem treaba cât mai bine atât timp cât suntem împreună. Trebuie să dăm tot ce e mai bun din noi și să credem.”

Cum simte o jucătoare tânără emoțiile unui turneu final cu senioarele: „Eu am mai avut ocazia să particip la un astfel de campionat, dar cu naționala U19, și știu oarecum sentimentele. Dar, într-adevăr, este cu totul și cu totul alt nivel, altfel sunt fetele și încerc să mă bucur pe cât posibil. Câteodată nici nu realizez că am ajuns și eu la un nivel așa înalt, și odată ce nu realizez parcă nu pot să mă bucur, știi? Probabil și pentru că sunt foarte multe răutăți, nu știu. Totuși, am și momente când realizez și îmi vine să plâng de la emoții. Pentru că orice sportiv visează să ajungă aici, dar nu toți reușesc.”

Dacă este o diferență între presiunea pe care o au jucătoarele cu experiență și presiunea care ajunge la fetele noi, care trebuie să arate cât mai repede că pot ajuta echipa? „Nu cred că este o presiune diferită pe noi, în afară de cea pe care o punem noi pe noi. Simțim presiunea de a ne afirma, dar în același timp trebuie să o facem cu cap. Să fie constructive emoțiile respective. Dacă te duci să arunci la poartă doar ca să te afirmi, dar nu ai un unghi destul de bun, s-ar putea să nu se întâmple ce-ți dorești tu să faci.”

Tânăra extremă spune că un astfel de turneu final e un bun prilej să învețe noi lucruri despre ea. „Primul lucru pe care l-am învățat e că pot mult mai mult. Și că trebuie să muncesc mult mai mult, să am mult mai multă dăruire. Eu știu ce pot și ce ar trebui să fac. La 21 de ani, cred că trebuie să mă îmbunătățesc și fizic, și tactic. Am o grămadă de lucruri de învățat.”

Și simte că are, la actuala echipă națională, sprijinul și încrederea necesare pentru a învăța repede. De pildă, colegele experimentate au încurajat-o, pe ea și pe celelalte fete mai tinere, să treacă cu bine de meciul cu Spania; apoi toată lumea a încurajat-o și felicitat-o după reușitele ei cu Senegalul. „Poate chiar prea mult”, și zâmbește.

Sonia crede că aici, spre încrederea grupului și partea mentală, se lucrează bine. Spune că Tomas Ryde le ține adesea discursuri motivaționale. Dacă o ajută? „Jucătoarele sunt diferite, depinde de tine dacă te ajută ce spune el, sau pur și simplu ai tu tăria de a-ți găsi singură motivația. Eu am nevoie de încurajări din când în când, nu mereu. Atât din partea lui, cât și a fetelor.”

„Am prins mult mai multă încredere în mine”

Seraficeanu a început handbalul la Hunedoara, datorită unor prieteni, destul de târziu, pe la 13 ani. Sau erau 11? Nu-și amintește precis. În tot cazul, și sora ei făcea handbal, asta a atras-o și pe ea spre sală. „Eram foarte curioasă cum e sentimentul să ții mingea în mână, să faci dribling, să folosești clisterul. Dintre toate sporturile pe care le-am practicat, m-am lipit de handbal. Și odată ce m-am apucat, nu am mai încercat altceva, am continuat.”

A avut și momente grele, când chiar s-a gândit să renunțe. Dar antrenorul ei – care era „destul de strict, dar în același timp a avut încredere în mine, știa că acolo undeva e un talent care trebuie scos la suprafață” – și o altă antrenoare de la grupa fetelor mai mari au reușit de fiecare dată să o păstreze pe drumul ăsta. „Au tot vorbit cu părinții mei, cu mine, și în momentele în care mi-era greu știau să-mi spună o vorbă bună care mă influența mult și-mi dădea acel zvâc de care aveam nevoie. Și tot așa, până când am plecat la Mediaș, la 16 ani, Și acolo am ajuns la echipa națională pentru prima dată.”

La lotul de junioare, antrenorul Aurelian Roșca a avut și el foarte multă încredere în ea, i-a spus că are talent și că trebuie să muncească, și foarte curând a început să creadă cu convingere că sportul ăsta chiar e pentru ea.

Acum poate face o mai bună comparație între nivelul cerut la junioare și ce se cere acum, iar asta o ajută să-și vadă și propria evoluție: „Am prins mult mai multă încredere în mine. Bineînțeles, am adunat și experiență și mi-am mai dezvoltat personalitatea, caracterul. Și cred că de aici pornește totul, de la încredere de sine. De muncă nu mai spun.”

De muncă va fi nevoie și mai departe, cu echipa, în Japonia. De muncă și de răbdare, pentru că urmează un meci cu Kazakhstan (marți, ora 12.00) în care atenția va fi împărțită și spre rezultat, dar și spre următorul meci, cel cu Muntenegru, primul din cele două meciuri esențiale pentru calificarea în Main Round.

„Am vizionat în seara asta echipa lor, am văzut ce joacă ele. Vom încerca deja să pregătim meciul cu Muntenegru, care se bazează mult pe extreme. Cred că toate vom avea șansa să jucăm cu Kazakhstan. E o echipă destul de accesibilă, dar trebuie s-o tratăm cu răbdare, am văzut că plimbă mingea foarte mult și nu trebuie să ne lăsăm surprinse pe aruncările lor de la 9 metri.”

În final, când colegele ei se adunau deja într-o sală alăturată pentru un nou teambuilding, am întrebat-o pe Sonia dacă se simte deja parte din echipă. „Da. Avem o relație foarte bună, toate suntem egale aici, nimeni nu arată un gest de superioritate, pentru că toate luptăm pentru același scop.”

Poate și de-asta, echipa României s-a întors, chiar înaintea meciului cu Senegal, la strigătul de luptă din trecut. Acest „Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!” s-a auzit tare în micuța sală din Yatsushiro, și energia acestui îndemn, pe care jucătoarele și l-au spus pentru prima dată la Mondialul din 2015, într-un alt moment greu, a ajuns până în tribună. „A rămas un strigăt important”, spune Sonia, „cu un impact foarte mare asupra noastră pe plan emoțional, sentimental. Și e motivațional. Eu una chiar mă simt super motivată când strig asta.”

Citește și povestea Lorenei Ostase, campioană mondială cu naționala de junioare în 2014, aflată și la debut la un turneu de senioare.

Citește și povestea Dianei Ciucă, cea mai tânără jucătoare din lotul României.

Foto: FRH