Ce putem învăța din frumoasa performanță a lui David Popovici de la Tokyo. Și de la generația din care face parte

Andreea Giuclea 30 iulie 2021

„Wow, așa vorbesc sportivii din ziua de azi?”, m-a întrebat o prietenă zilele trecute, după ce-a citit declarațiile lui David Popovici, după finala olimpică în care a fost la două sutimi de o medalie de bronz. Întrebat unde simte că a pierdut medalia, înotătorul de 16 ani a spus că în locul unui podium ratat, preferă să vadă un loc 4 câștigat și o experiență de învățare.

„Îmi place să spun că mai degrabă sunt al patrulea cel mai bun din lume. Am îndrăznit să visez la o medalie, dar nu ăsta a fost scopul și primul gând cu care am venit aici. A fost să dau cât de tare pot eu, mi-am făcut un best-time cu mult peste și n-aș putea să fiu mai satisfăcut. Faptul că am fost la două sutimi de medalie îmi arată cât de strălucitor e viitorul.”

Tânărul înotător i-a impresionat pe mulți în ultimele zile – de la specialiști ai natației la oameni care nu urmăresc constant sportul. Pe lângă talentul și evoluțiile spectaculoase din bazin, i-au admirat discursul matur și așezat, carisma și naturalețea, stăpânirea de sine cu care a abordat scena mondială pe care a ajuns la 16 ani și unde a parut să-și găsească cu atâta ușurință locul.

E o scenă unde se vorbește tot mai des de presiunea care afectează performanța, de emoțiile care fac mâinile să tremure în momente decisive, care înmoaie genunchii și hotărăsc cum se împart medaliile. Dar David pare să știe foarte bine de ce e acolo și ce are de făcut în continuare.

Încrederea

Pot să înot mai repede. O să fie mai bine în finală. Țintesc recordul mondial, sunt câteva din declarațiile oferite de David în ultimele săptămâni, de când a luat prin surprindere lumea natației. Să vezi un sportiv așa de tânăr și așa de încrezător e o bucurie și o gură de aer proaspăt, mai ales în climatul sportiv românesc, unde mult timp am vorbit de lipsă de încredere, de teamă de eșec, de blocajele în momentele decisive.

David face parte dintr-o generație care alege să aibă încredere, care vrea să schimbe ce nu merge bine în jur, să aibă un impact și o voce. Și care ne arată că lumea în care crește e una a posibilităților, nu a ușilor închise; una în care se pot exprima fără teamă, indiferent că o fac prin sport, artă, muzică, teatru, jurnalism sau activism.

Sofi Scarlat a fondat la 16 ani o asociație care luptă pentru egalitate de gen și drepturile femeilor din România, din care fac parte zeci de eleve de liceu. Cinci eleve de clasa a XII-a, colege de liceu cu David la Colegiul George Coșbuc din București, au dezvoltat o aplicație IT de protecție împotriva hărțuirii stradale, care a ajuns în finala competiției internaționale de programare Technovation Girls. Sophia Țigănaș e, la 18 ani, redactor-șef al unei reviste făcută de adolescenți pentru a înțelege mai bine cine sunt tinerii României. Și David se implică deja în proiecte caritabile – recent a strâns fonduri pentru terapia în apă a copiilor cu autism, participând la Swimathon.

„Vreau să mă folosesc de influența pe care o am acum și pe care o voi avea în viitor, una și mai importantă, să pot să ajut cât mai multă lume, persoane care nu au aceleași șanse ca și noi”, spunea într-o emisiune TV.

E meritul familiilor în care cresc, al școlii în care se dezvoltă, poate și al internetului care le deschide lumea și le arată exemple. În cazul lui, și al culturii sportive pozitive în care s-a format.

David studiază la un liceu cunoscut pentru cum încurajează tinerii să se dezvolte și în afara școlii, să gândească critic, să se exprime, să-și descopere pasiunile. Creditează școala, colegii și părinții pentru felul său extrovertit de-a fi, care se vede în reacțiile pline de umor din interviuri. „Nu pot să mint că e ușor să echilibrez școala cu înotul, dar mi-ar fi mult mai greu dacă n-aș avea profesorii care să mă înțeleagă și care să-mi susțină pasiunea. Am norocul să fiu la un liceu foarte bun, la Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, unde asta e ideea, să susții fiecare sportiv și să încerci să-l ajuți pe cât de mult poți să-și urmeze pasiunea. Și nu pot decât să le mulțumesc pentru asta”, spune într-un interviu acordat Eurosport.

A început înotul la un club sportiv privat, Navi, care pune preț pe dezvoltarea individuală a copiilor, pe plăcerea de a înota și pe relația de mentorat cu antrenorii care le ghidează pașii în lumea natației.

A fost antrenat, de la nouă ani, de un an antrenor tânăr, care spune că rolul antrenorului e să fie un pedagog. „Dincolo de rezultate și antrenamente, el influențează formarea caracterului. Mă gândesc deseori la John Wooden și versurile pe baza cărora și-a format filozofia: „No written word nor spoken plea/ Can teach our youth what they should be/ Nor all the books on all the shelves./ It’s what the teachers are themselves.”

Fost înotător, doctor în performanță sportivă – specializare natație,  Adrian Rădulescu adaugă în același interviu că prețuiește individualitatea și personalitatea sportivilor. „Calitățile fizice sunt indispensabile, dar ele nu sunt suficiente. Personalitatea sportivului este esența. Poți avea cele mai strălucitoare modele din lumea înotului, dar nu trebuie să ignori originalitatea care te definește ca individ. Trebuie să-ți creezi propria cale și să depui mereu efortul să cauți în interiorul tău resursele cele mai nebănuite și să crezi în ele.”

De la antrenorul lui, spune David, a învățat tehnici de gestionare e presiunii, inspirate de filosofia stoică, a spus pentru Eurosport: „Am intrat în contact cu filosofia stoică, e unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de la antrenor. Am început să implementez în antrenament și în competiții diferite principii. Încerc să mă concentrez numai la acțiunile mele, fără să mă las afectat de ce se întâmplă în jurul meu, de lucruri pe care nu pot să le controlez. Așa fac eu față presiunii, și cred că mă descurc destul de bine.”

Tot de la el învață și cum să se raporteze la succes: „Mi-a spus mai demult antrenorul meu o vorbă care mi-a rămas în cap: că succesul nu trebuie să mi se urce la cap și înfrângerea să nu-mi coboare la inimă”, spunea într-un emisiune TV înainte de plecarea spre Tokyo. 

Mindsetul pe termen lung

În istoria sportului sunt multe exemple de sportivi care au reușit performanțe spectaculoase la vârste fragede, apoi fie n-au reușit să rămână la același nivel, fie au fost copleșiți de presiune. Și sportul românesc are astfel de povești, poate cea mai cunoscută fiind a înotătoarei Dianei Mocanu, care la 16 ani a câștigat două medalii olimpice de aur, ca apoi să se retragă, la 19, din cauza epuizării fizice și psihice, și să rămână cu întrebarea dacă ar fi putut face mai mult.

Tocmai de asta e important cum gestionează echipa din jurul lui David acest moment: în fiecare interviu sau apariție, și el și antrenorul său vorbesc despre învățare, acumulare de experiență, viitor. „Aș îndemna la echilibru pe durata acestor Jocuri Olimpice în ce privește aparițiile lui David. Jocurile sunt la cu totul altă dimensiune decât Europenele de juniori, dar ne dorim să ajungem cât mai departe, să căpătăm experiență și să învățăm ce e de învățat pentru următoarele Olimpiade, la Paris, Los Angeles, Brisbane”, spunea Adrian Rădulescu în GSP.

„Cred că ai succes atunci când îți atingi adevăratul tău potențial”, a spus și David pentru Eurosport înainte de Tokyo. „Până atunci nu faci decât să pui cărămidă cu cărămidă, să încerci să urci pe scara succesului, care nu se termină niciodată. Nu-ți vei ști niciodată adevăratul succes potențial, întotdeauna există lucruri pe care să le faci mai bine, să le perfecționezi. Dar cu succesul de acum, aș spune că there’s room for more. N-aș vrea să fie ăsta apogeul.”

„Felul în care am înotat anul acesta e doar un trailer pentru ce urmează”, a scris și pe Instagram după finala la 100 metri liber. „Avem nevoie doar de timp, de răbdare și de pasiune. Le avem pe toate.”

Așteptările

Oricât de talentat și promițător e viitorul lui, ar fi nedrept să-l încărcăm cu toată setea noastră de succese sportive și cu speranțele neîmplinite acumulate din lipsa de rezultate din ultimii ani. Pentru că, oricât de bine pregătit pare – și spune că e – să gestioneze presiunea, relația complicată a suporterilor români cu sportivii poate fi copleșitoare. Ne iubim și susținem cu înfocare idolii, dar iubirea ni se transformă ușor în frustrare și reproșuri atunci când nu iese cum ne dorim, și poate nu există alt sportiv care s-o fi simțit mai mult în ultimii ani decât Simona Halep. „Mulți te critică imediat cum pierzi, după aia te ridică, sunt mândri de tine că ești român”, spunea în 2014, când își începea ascensiunea, un moment asemănător cu cel în care se află David acum.

Pare că avem atât de multă nevoie de victorii – iar sportul a fost unul din puținele locuri în care le-am găsit în ultimul timp – încât faptul că vin tot mai rar amplifică investiția de energie, fie ea pozitivă sau negativă. Dar e important și contextul în care ne dorim astfel de perfomanțe. David a ajuns în bazinul olimpic din Tokyo, unde s-a luat la întrecere cu cei mai buni din lume, dintr-o țară cu doar două bazine olimpice, unde succesul e încă rezultatul unui efort individual, cum spunea recent Robert Glință, cum și alți sportivi au găsit curajul s-o spună la Tokyo. N-ar fi corect ca un tânăr de 16 ani care abia își începe drumul să tragă după el în apă greutăți care nu-i aparțin.

Nu în ultimul rând, bucuria

De când a plecat la Tokyo, a spus că merge cu obiective – calificarea într-o finală -, dar și să se distreze, pentru că ăsta e spiritul olimpic. Și despre asta e, la bază, sportul, chiar dacă, încărcați de miza anilor grei de muncă din spate, de presiunea de a fi pe o scenă așa mare și, de multe ori, de grija zilei de mâine, unii sportivi nu mai reușesc să se bucure de ce fac.

E bucuria pe care Simone Biles, considerată de mulți cea mai bună gimnastă din istorie, a pierdut-o la Tokyo. Presiunea pe care o simte gimnasta de 24 de ani, care venise cu așteptarea de a domina și de a scrie din nou istorie, a făcut-o să se retragă deja din două finale – cea pe echipe și cea de individual compus. „Ar trebui să mergem acolo și să ne distrăm, și nu mereu se întâmplă asta”, a spus gimnasta.

Să se distreze e sfatul pe care i l-a dat antrenorul Adrian Rădulescu lui David înainte de prima sa semifinală olimpică, la 200 metri liber. Enjoy! a postat și înotătorul pe Instagram înainte de finala la 100 metri.

Felul relaxat în care abordează un moment atât de important ne arată un mod mai sănătos de-a privi astfel de borne, care pe mulți îi pot copleși: ca pe un prilej de învățare și de creștere, nu un moment crucial, încărcat de miză și tensiune. Sigur că e poate mai ușor să faci asta la 16 ani, când ai toată viața și cariera în față. Dar poate fi și un alt mod de a-ți privi și construi cariera: cu bucurie în loc de încrâncenare; ca pe o oportunitate de dezvoltare, nu un scop în sine.

Pentru David, e important să nu piardă bucuria asta, și e poate cea mai importantă lecție a tânărului de 16 ani. „Îmi place ce fac și mi-a plăcut întotdeauna”, spune. „În mometul în care n-o să-mi mai placă, nu o să trag de mine și nu o să mă forțez, și asta sfătuiesc pe fiecare sportiv: Ține-te numai dacă îți place, nu are rost să vii dacă nu o faci cu plăcere.”

 

Fotografii de Cristi Nistor/COSR

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.