Când a intrat în arena din Stuttgart care a găzduit Campionatul Mondial din octombrie 2019, Maria Holbură credea că va fi ultimul concurs din cariera ei. Gimnasta de 19 ani avea aceleași emoții care-i flutură în stomac atunci când concurează, dar și o durere de tendon care o sâcâia de doi ani, din cauza căreia a făcut pauze dese în pregătire, pauze care i-au stagnat evoluția. Maria s-a gândit de multe ori să renunțe. Cel mai recent, în vara dinaintea Mondialelor. Și-a propus însă să mai meargă la o ultimă competiție și să încerce să ajute o ultimă dată echipa României, care spera să se califice la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Și să încheie „cu un concurs frumos, fără ratare”, o carieră începută la cinci ani, în Constanța.

Și-a bandajat bine piciorul și și-a liniștit emoțiile spunându-și că trebuie doar să reușească ce face la antrenamente. E ce-și spun des gimnastele înainte de concursuri, atunci când încearcă să uite de miza medaliilor și a calificărilor și să-și amintească că bârna, solul sau paralelele sunt aceleași ca cele pe care exersează acasă, în sălile de antrenament în care sunt doar ele și antrenorii. Dar în ultimii ani, puține și-au găsit liniștea și încrederea de care au nevoie ca să reușească exerciții fără greșeli. N-au reușit nici la Campionatul Mondial din 2015, când au ratat calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio, nici la turneele care au urmat. (Cătălina Ponor, Larisa Iordache și Denisa Golgotă au fost singurele care au câștigat medalii în ultimul ciclu olimpic, la Europenele din 2017 și 2018.) N-au reușit nici la Mondialul de la Stuttgart, unde au avut, pe rând, ratări și s-au clasat pe locul 22 din 24, cel mai slab din istorie, ratând din nou calificarea olimpică.

Maria a fost singura din echipă care n-a căzut. Pentru că luase decizia să se retragă, spune că a simțit mai puțină presiune. „Iar fără presiunea asta, chiar am concurat destul de bine.” N-a avut exerciții cu dificultate mare, dar le-a încheiat cu mai multă siguranță decât colegele ei. N-a mai simțit nici durerea la tendon, estompată de antiinflamatoare, de adrenalină, dar și de o bucurie care îi lipsise în ultimul timp. „Eu n-am mai simțit de mult bucurie când concurez și am simțit în sfârșit bucuria că mă aplaudă sala. Momentul după ce am terminat solul mi-a plăcut foarte mult. Și în timp ce concuram la sol, mă simțeam foarte încrezătoare, auzeam și publicul.”

După ce s-a terminat concursul, a aflat că, în lipsa calificării cu echipa, locul 54 pe care s-a clasat la individual compus i-a adus o calificare individuală la Tokyo. Câteva clipe, a fost confuză, pentru că era hotărâtă să renunțe. Dar și-a dat voie să privească în viitor și să-și imagineze cum ar arăta încă nouă luni dedicate gimnsticii, după cei 14 ani deja scurși. Nouă luni la finalul cărora și-ar îndeplini visul cu care începe orice gimnastă un drum atât de dificil: o prezență la Jocurile Olimpice.

**

Fiica lui Ioan Holbură, fost practicant de lupte libere, Maria a intrat prima oară într-o sală de gimnastică la cinci ani, la CSS 1 Constanta, după o selecție la grădință făcută de antrenorul Sorin Bechir, fost coleg de lupte al tatălui ei. „Nu-mi dădeam eu seama atunci, la început mă jucam mult, dar îmi plăcea foarte mult. Îmi plăcea să învăț și să arăt lucruri noi. Nu mi-era deloc frică, mă aruncam în orice. Solul a fost tot timpul preferatul meu.”

A simțit că joaca devine serioasă în 2013, când a fost chemată la lotul de junioare. „În primă fază au spus că merg pentru două săptămâni, în probă. Și după am rămas de tot. Tot timpul plângeam la telefon, nu eram obișnuită să fiu departe de părinți și mi-a fost foarte greu la început.”

Ca multe gimnaste din generația ei, a schimbat de mai multe ori și locul de cantonament, și antrenorii. S-a antrenat întâi la Deva, apoi la Izvorani, apoi la Lia Manoliu, apoi din nou la Deva și simte că în perioada petrecută la Izvorani, chiar înainte de trecerea la senioare, a progresat cel mai mult.

În 2016 a făcut pasul spre seniorat, iar prima ei competiție importantă a fost testul preolimpic de la Rio, ultima șansă de calificare pentru echipa României, din care lipsea Larisa Iordache, accidentată cu câteva săptămâni înainte. Primul ei concurs de senioare a însemnat însă ratarea calificării și un moment de turnură pentru gimnastica românească, al cărui impact l-a înțeles mai ales când a văzut cât de afectate erau fetele cu experiență – mai ales Cătălina Ponor –, dar și din reacțiile de acasă. „Mă simțeam puțin așa, nu știu, ca și cum tot eșecul ăsta… eram și eu acolo; și eu am fost în echipă.”

Știa că pe Facebook mulți vorbeau despre „unde a fost România înainte și unde suntem acum”, dar a încercat să nu se lase afectată. A urmat însă o perioadă dificilă, cu multe pauze în pregătire. „În vara lui 2016 am avut o vacanță mai lungă, de două săptămâni, și revenirea în sală a fost dificilă. Mă și schimbasem un pic fizic, fizionomia mea s-a schimbat și a fost mai greu să-mi revin la cum eram înainte.”

Nici în 2017 nu s-a simțit mai bine, iar din toamnă au apărut problemele la tendon – o durea la bătăi, la aterizări, de fiecare dată când sărea mai tare pe picior. A făcut o pauză, a revenit iar la antrenamente; au apărut iar dureri, s-a oprit iar; a încercat să mergă la concursuri, în ciuda durerilor, dar neavând constanță în pregătire nu avea nici exerciții cu dificultate mare. Și nevând încredere, n-a avut nici rezultate. Apoi, nemaivăzând cu claritate direcția spre care merge, a început să se întrebe de ce mai continuă.

„Și în 2019 iar a început durerea; la fel de tare, poate chiar mai tare. Am mai avut o pauză în vară, când nu știam ce să fac, dacă să mă retrag. Simțeam că nu mai are rost să fac gimnastică, nu îmi mai vedeam viitorul, simțeam că e gata. Au fost foarte multe momente grele și pur și simplu simțeam că nu mai făceam față la toate. Și cu durerea de tendon, și cu presiunea pe care o mai puneau uneori antrenorii pe noi. Simțeam că pur și simplu cedez psihic și am zis că nu mai… Nu știu, n-am avut așa rezultate și simțeam că nu mai are rost să fac. Dar am zis că totuși o să ajut la Mondialul ăsta și după aia mă retrag.”

**

După ce-a aflat că s-a calificat, după ce-au trecut momentele de confuzie și și-a dat seama că nu poate renunța când e atât de aproape de visul din copilărie, a simțit că plutește. „Pur și simplu eram foarte fericită, îmi venea să sar.”

Mulțumesc Stuttgart, mi-ai schimbat viața, a scris atunci pe Instagram. „Chiar mi-a schimbat-o. Când am venit la gimnastică, ăsta era visul meu, să merg la Olimpiadă, și chiar mă bucur că s-a adeverit.” S-a bucurat pentru anii de muncă pentru care a simțit că e recompensată, dar a fost și tristă că echipa nu s-a calificat. „La început, am fost confuză, dar apoi mi-am spus că eu chiar mi-am făcut treaba și chiar merit să merg. Am încercat să le susțin și pe fete cât am putut. Și ele chiar s-au bucurat pentru mine, deși erau triste.”

După câteva zile acasă, la Constanța, s-a întors în cantonament. Urma să meargă la un concurs în Germania, dar nu s-a putut antrena din cauza durerilor la picior, forțat prea mult la Mondiale. Când Federația a hotărât descentralizarea lotului olimpic de la Deva – ca o primă măsură luată după ratarea calificării -, s-a hotărât să facă o intervenție de curățare a tendonului, după o discuție cu Maria Fumea, vicepreședinta Federației, momentan președinte interimar, după demisia Andreei Răducan.

„Din 2017 aveam durerea asta și mi s-a tot spus că n-am nimic. Am tot făcut pauză, eram cu piciorul legat tot timpul. Acum am avut timp și s-a rezolvat.” S-a operat pe 22 noiembrie, la Viena, și, după o recuperare de câteva săptămâni la Constanța, urmează să se întoarcă la Deva, pentru că în Constanța nu sunt aceleași condiții de pregătire, „mai ales pentru Olimpiadă”.

După Jocuri, e hotărâtă să renunțe la zilele petrecute în sala de gimnastică, să se întoarcă la Constanța și să se concentreze pe Facultatea de Kinetoterapie la care e studentă în anul I. Nu vrea să antreneze după ce se retrage, ci să lucreze într-un centru de recuperare.

**

Când privește spre vara olimpică care o așteaptă la Tokyo, își dorește să regăsească din nou bucuria pe care a simțit-o concurând la Stuttgart. „Ce-mi mai doresc? Îmi doresc să fiu sănătoasă, să pot să merg la cât de multe concursuri până la Olimpiadă, să fac la Olimpiadă cât mai bine. Și atât. Să simt bucuria, atât.”

Știe că nu poate visa la medalii, dar crede că o finală la invidiual compus ar fi un obiectiv mai realist. „Dacă s-ar putea o finală la indivual compus ar fi foarte bine. Nu-mi cere nimeni o medalie. Dar o finală…”

Nu simte că poate ținti o medalie pentru că e conștientă că diferența între ea și gimnastele din alte țări e prea mare, iar motive pentru asta sunt mai multe, crede. E și modul de antrenamente, e și încrederea, sunt și accidentările dese care te opresc din pregătire. „Sunt sportive din multe țări care au un nivel foarte înalt de dificultate (în exerciții). Eu deocamdată nu am acest nivel mare de dificultate. Au și ținută, și dificultate, deci se bat pentru medalii. Poate ține și de psihic, probabil sunt mai liniștite la antrenamente, nu știu. Sunt și accidentările, pentru că noi ne tot oprim din pregătire, dup-aia iar trebuie să reluăm de la capăt și nu avem cum să progresăm.”

Când privește în urmă, spre sacrificiile pe care le-a făcut pentru acest sport, se gândește în primul rând la copilăria petrecută departe de familie și de sora ei, de care era foarte apropiată. „Am stat foarte mult departe de familie în anii ăștia, s-au întâmplat foarte multe lucruri acasă de care eu nu știam nimic, că eram la Deva. Cam ăsta simt că a fost un sacrificiu. Plângeam zilnic când am plecat, la 12 ani jumate. Vorbeam la telefon cu părinții și îmi ziceau să mai rezist puțin. Ce să-mi zică și ei, săracii.”

Părinții au fost cei care au încurajat-o mereu să continue, chiar și când se gândea să renunțe. „Îmi ziceau să nu renunț acum, că de ce să renunți acum, mai ai puțin și ajungi unde ți-ai dorit. Și se pare că am ajuns.”

*

Sportivii români calificați deja la Jocurile Olimpice de la Tokyo

Atletism (5): Florentina Iuşco (săritura în lungime), Alina Rotaru (săritura în lungime), Claudia Bobocea (1.500 m), Daniela Stanciu (săritura în înălţime), Alin Firfirică (aruncarea discului);

Canotaj (18): patru rame masculin, dublu vâsle feminin – categorie uşoară, patru rame feminin, dublu vâsle masculin, dublu vâsle feminin, dublu rame feminin, dublu rame masculin;

Baschet (4): echipa națională feminină de 3×3;

Fotbal (18): echipa naţională olimpică;

Ciclism (2): Vlad Dascălu (mountain bike), dar și un alt sportiv pe care Federația îl va alege pentru proba pe șosea;

Fotbal (18): echipa naţională olimpică;

Gimnastică artistică (2): Maria Holbură (individual compus), Marian Drăgulescu (sărituri);

Înot (2): Robert Glinţă (100 m spate), Daniel Martin (100 m spate);

Kaiac-canoe (2): canoe-2 masculin pe 1.000 m;

Lupte (1): Alina Vuc (cat. 50 kg);

Tir sportiv (1): Laura Coman (puşcă aer comprimat 10 m).

Foto: Emilia Nicolae / fangymnastics