LEAD
Aer

„Perseverența nu ne cere mai mult decât avem. Cere tot ce avem.” Câteva lecții de la școala din munți

30 martie 2017
Ancuța Iosif
0 comentarii

Așteptasem peste o oră pe șaua de pe Podul de Piatră, ca să ne regrupăm. Așteptasem să ne strângem vreo 20 oameni, așteptasem ca cei trei-patre alpiniști experimentați ai grupului să plece în continuare să întindă corzi, așteptasem să urce vreo 10–15 persoane înaintea mea și îi văzusem pe mai toți cum alunecaseră mai mult sau mai puțin în același loc, pe aceleași smocuri de iarbă înzăpezită, pe aceleași bucățele de stâncă fleșcăită. Era o sâmbătă după-amiază de început de ianuarie, iar noi eram plecați de la șase dimineața dintr-o pensiune din apropierea Băilor Herculane. Ningea blând, norii se strânseseră toți deasupra noastră după doar câteva minute de soare și ne-nfofoliserăm pe rând, tremurasem împreună cu toate gurile de ceai băgate în rezervor. Corzile proaspăt strânse se pasaseră din mână-n mână, alpiniștii erau deja pe verticală. Curând au început și ai noștri să se miște ca la o coadă de pâine caldă.

Podul de Piatră e un traseu alpin din Munții Mehedinți, pitonat de echipa Nahanny Camp, de baștină din Timișoara, cu care începeam acolo o școală de iarnă (era prima din trei aplicații pe munte plus alte întâlniri teoretice sau la sala de cățărat). Podul implica – după o drumeție -, cățărare mixtă (stâncă, stâncă și zăpadă), traverări pe sub perete. Stâncile erau solide și măricele, bune de apucat cu mâinile, iar între ele erau și copăcei de care ne mai puteam ajuta. Nu era însă un traseu pe care să vii dacă n-ai mai avut contact cu stânca deloc înainte și dacă n-ai mai făcut măcar câteva drumeții iarna, ca să ai, totuși, o minimă idee de condițiile de urcare prin frig. Pe măsură ce urcam, traseul devenea din ce în ce mai abrupt, mai ales din golul alpin, din șaua în care ne regrupasem, deși nu eram la o altitudine mare (vârful are 1.000 și un pic de metri). Dar acesta este farmecul din Mehedinți, spectaculos și stâncos de timpuriu.

Tot traseul era asigurat cu corzi fixe de alpiniștii din echipa Nahanny, băieți care trecuseră și ei în anii anteriori prin școală și rămăseseră apropiați. Un coleg de-ai mei i-a poreclit droizi, adică ceva roboței cu rezistență infinită la frig, care se trezesc înainte de prima oră, sunt mereu cu cinci pași înainte, cară mult, echipează și dezechipează trasee fără să scrâșnească, își fac treaba fără grimase până la capăt, indiferent de condiții sau de cât au de stat pe un munte. Ei au legat corzile fixe între stânci și copaci, pentru siguranța noastră psihică și fizică, iar noi ne asiguram în ele prin ham, lonjă și click cu carabiniera; pe cap aveam căști. Ideea era să nu tragem de corzi, să urcăm doar prin cățărare liberă, coarda folosindu-ne în caz de alunecări sau, pe alocuri, la unii pași mai dificili.

Pentru mine era paradis traseul, îmi plăcea cocoțul, mai umblasem iarna prin munți, iar cu frigul aveam deja o relație intimă. Câțiva dintre ai noștri, însă, erau la primul lor traseu de iarnă. Din punctul de regrupare din șa, după ce așteptasem peste o oră, ultimii doi băieți din fața mea își încercau picioarele pe urcușul ceva mai vertical ca până atunci, un fel de hornuleț înierbat și cu zăpadă care apărea din stânci. După câteva încercări, s-au decis pe rând că nu vor să continue pe acolo. Pe unul dintre ei îl încurajasem de vreo trei ori că poate, însă a patra oară am încetat, pentru că nu avea nici cei mai solizi bocanci și m-am oferit să-l conduc pe după colțul traseului, unde Dan Glazer, instructorul nostru, un chelios la 48 ani, întindea deja o coardă de ocolire/traversare a masivului pentru alt coleg care anunțase de ceva vreme că nu mai poate. Dan e genul de om care nu crede în scuze, ci în perseverență, în stabilirea clară a priorităților și în sacrificii. De la început ne-a împins să ne informăm și în afara școlii, să nu credem că vom fi duși de mânuță în școala asta, să știm mereu unde suntem (chiar dacă nu suntem liderii turei), să știm mereu cât e ceasul, să înțelegem că după școala asta, soluția nu e să tot mergem în tururi ghidate, ci să fim curioși, să ne descurcăm pe cont propriu. Ne-a dat cărți de citit, ne-a adus la întâlnirile din Timișoara oameni care au pățit-o pe sus, ca să fim alerți de pericole, ne-a spus să știm cu sfințenie nodurile de bază și am văzut împreună câte se pot face cu două-trei noduri și o carabinieră (în cazul în care nu dispui de foarte multe într-o situație). Ne-a tot repetat că iarna, la nivel mai înalt de drumeții, adică acolo unde trebuie să pui hamul pe tine, nu e pentru oricine muntele și că sunt investiții mari de făcut ca să devii „meseriaș”, cum spune el: bocanci de iarnă, colțari, piolet, cască, ham, coardă, carabe, lopată, sondă pentru avalanșe și multe altele care nu se termină vreodată și care însumează mii și mii de lei, dacă îndrăznești să le aduni pe-o hârtie.

Cumva, nimerisem într-o generație ambițioasă, după cum observa și Dan, oameni care își luau de la gură și investeau în echipament, oameni cu care învățam la 2 a.m. nodul fluture, după un tutorial Youtube. Era o școală pentru începători într-ale iernii, dar oarecum pentru tipul de începător interesat, curios să evolueze. Singurul lui reproș față de noi a fost că majoritatea nu practicam schiul de tură (off-piste), față de cursanții din alți ani, dar constantele amintiri asupra handicapului ne-a ambiționat ca pentru iarna viitoare să punem bani la borcan și să ne apucăm de treabă. Am fost autodidacți de la început și cred că ne-au crescut așteptările repede; Dan, aplicațiile, Youtube-ul și toate articolele citite ne cimentau rapid baza teoretică pe care o parte dintre noi o aveam deja în materie de istoric de alpinism, de noduri și personaje, de povești emblematice precum Into thin Air, cartea lui Jon Krakauer care ilustrează tragedia din 1996 de pe Everest, poveste după care e făcut și recentul film ce poartă numele optmiarului.

Am exersat în turele ce au urmat opriri în piolet în caz de căderi, salvarea partenerului de coardă, ancore în zăpadă tot cu pioletul și, ulterior, am rămas pe munte, după o ieșire, un grup mai mic, cinci-șase oameni, ca să exersăm salvările din crevasă, sistemul de scripeți pe care ni-l explicase Dan, și nodurile, să simțim cum e să atârne de noi alte 60-80 kilograme în timp ce ne chinuim să aranjăm o bucată de zăpadă pentru salvare. Ne forțăm să nu omitem pași și ne dăm seama că nu totul se pupă cu ce am repetat în camerele călduroase. Tot Dan crede și în puterea psihicului, așa că între ieșirile de pe munte ne mai trimitea câte un mail care să ne motiveze. „Perseverența nu cere mai mult decât avem, ci tot ce avem. Cineva a spus că în orice triumf se află multă încercare. Perseverența înseamnă mai mult decât să te străduiești sau să încerci. Perseverența este o investiție”, ne scria într-unul din ele. „Este dorința de a te lega emoțional, intelectual și fizic de o acțiune, idee, scop sau sarcină până când ai dus-o la îndeplinire. Perseverența cere mult, iar tot ceea ce dai este o investiție în tine însuți. Visele pot deveni realitate doar când le suntem dedicați până la sfârșit.”

Pe Podul de Piatră, când am dat de privirea lui Dan pe după colț, i-am spus că i-am mai adus pe cineva. Rămâneți amândoi? Mi-a ieșit un nu instinctual din gură, cu majuscule, deși în timp ce mă-ntorceam la coarda la care așteptasem atâta, mă întrebam dacă nu trebuia să rămân și eu cu ei. Încă de acolo au început dilemele și gândurile să mi se bată cap în cap. Poate e greu mai sus, poate nu pot, de ce aș crede că pot mai mult? Când e perseverență, când e ambiție prostească? Fusese oricum senzațional până acolo, primul meu traseu alpin de iarnă, un fel de labirint prin care trecusem de tot soiul de obstacole. Mă simțisem toată ziua ca-n La țigănci, parcă intrasem într-un univers la care n-are acces oricine, pe care ceilalți din oraș n-au cum să-l înțeleagă. La finele unei pante înierbate, într-o intersecție în care începea o coardă și se termina alta îl găsisem mai jos pe Florin, unul dintre droizi. Aștepta să trecem ca să strângă coarda. L-am salutat, l-am întrebat de sănătate și apoi i-am spus – păi eu mă duc. „Sau poți să mai stai cu mine aici”, mi-a răspuns. Chiar mai puteam, nu mă grăbea nimeni nicăieri și oricum mai sus aveam iar de așteptat. Atunci am avut revelația statului, că nu arde nimic. Nici nu mai știu ce am vorbit atunci cu el, cred c-am aberat prea mult despre motivele care m-au adus la Nahanny, despre anul în care am decis incoștient și cu un entuziasm arogant, pe care nu-l poți avea decât la 20 ani, să mă duc pe Mont Blanc fără mari noțiuni despre mersul în coardă sau opriri în piolet, fără să știu să fac un nod opt pe de rost, esențial în alpinism. Cum venisem eu acolo ca să mă fac om responsabil. M-a ascultat, a mai zâmbit din când în când printre tremurături și strâns de pumni goi. Fusese o oprire în labirint, ca la biroul unui psihologul alpin. La un moment dat m-am și urnit.

Nesiguranța a ceea ce urmează să se întâmple e prima care mă-mpinge să urc un munte. A fost dintotdeauna așa, diferența este că atunci când ești mai tânăr și mai aerian faci mai puține ca să previi, așa că faci ceva prostii fără să te gândești la pericole. Te duci cu capul înainte și dacă trăiești să spui poveștile, o să râzi de cât de imatur erai. Când e curaj și când e imaturitate de fapt? E firesc, sau e documentare insuficientă să dai toamna, la lumina frontalei, peste zece rapeluri de pe un vârf stâncos, în neant parcă, tot sperând să aterizezi în retragere pe o vale mai oblică? Oare ăsta chiar o să fie ultimul?, ne întrebam în noaptea aia, pe când nimic nu coincidea cu ce citisem. Dar ce mai conta când venea ultimul? Conta atunci doar că eram acolo atârnată de un pom într-o poziție mult prea nefirească ca să încep următorul rapel și să mă-ncred iar în coardă, că am rămas ultima pe bucata aia, în întuneric, și cei trei băieți care erau cu mine strigau de „jos” să-i dau tare cu încredere, că unde au ajuns ei e destul pământ pentru opt picioare. Conta că trebuia să continuăm.

Parcă fiecare rapel de 60 metri devenea din ce în ce mai rapid, eram la maraton de rapeluri. Dar acolo, atârnată de un pom, noaptea, încrederea în mine și-n corzile alea creștea rapid. Când am ajuns în valea stâncoasă, nu mai conta decât că era o lună grasă pe cer, că era senin și eram cu oameni dragi. Nu-mi doream să fiu în alt loc pe lumea asta, nu-mi doream să mai cobor din liniștea aia dintre cer, stâncă și pământ în care eram suspendată, așa mozolită cum atârnam în coardă de la tot frecușul via ramonaje, șpraițuri și bavareze; așa cum nimeni nu m-ar fi înțeles într-un metrou. Înveți din greșeli, în timp, și imaturitatea se mai șlefuiește, mai așezi lucrurile unele peste altele ordonat, nu le mai înghesui malder într-un șifonier; pe unele le mai bagi la spălat, pe altele le arunci ca să faci loc altora noi, începi să-ți împerechezi șosetele, să ai grijă de ele.

Acum, pe Podul de Piatră, eram din nou în fața incertitudinii, dar cu niște întrebări pe care ar fi trebuit să mi le pun și acum șase ani, când plecam în Franța. Oare e bine că vreau să urc? Încă mai aveam timp să mă întorc la Dan și coarda lui ocolitoare. Între timp îmi puneam tiblocul, o bucățică de metal – pastilă, cum îi spune el -, care într-un sărut franțuzesc cu coarda, adică în caz de șoc, îți salvează viața prin niște dinți care rămân înfipți în ea. Doar că trebuie să ai grijă în ce direcție îi orientezi gura înainte de marea pupătură. Am testat ambele direcții din nou de câteva ori. Cum ne repeta și Dan, echipamentul îți dă tupeu. Speri să n-ajungi să-l folosești, dar pășești în siguranță. Am mai analizat prizele pe care trecuseră toți înaintea mea. Rămăsesem ultima și-mi făceam curaj să pornesc spre cei care erau la ceva zeci de metri mai sus. Muntele mi-a fost de pe la 17 ani și mamă și tată și frate, a completat unde ai mei n-au știut cum. Dacă părinții mi-au pus mâncare pe masă și haine în șifonier, muntele mi-a șoptit mereu că pot mai mult, chiar când eu nu credeam în mine. Dacă ai mei mă întrebau, iritați deja, „iar pleci?”, muntele îmi șoptea și de data asta „hai, urcă.”

Am pornit ușor, am pus un pas peste altul, m-am concentrat pe înainte fără să mă mai gândesc la ce las în urmă, fără sentimentul de copil abandonat care mă stăpânise acolo. Eram eu cu mâinile și picioarele mele, mă bazam doar pe mine, dar la mare nevoie și pe sărutul coardă-tibloc. E mare lucru pentru moral să ai pe cineva în spate, dar a fost mai mare lucru pentru mine să mă obișnuiesc cu gândul că nu e nimeni în urmă și că trebuie să mă încurajez singură, că am nevoie să fac asta ca să ajung din nou la ai mei. Am ajuns la nivelul la care-i vedeam pe Dan și pe cei trei flăcăi care avansau să traverseze valea. Am început să-i aud și pe restul chicotind mai sus și am prins elan mai mare. Am mai dat de un droid care m-a interogat scurt câți mai sunt. Nu, nu, sunt ultima. Am ajuns la doi colegi care se chinuiau la un pas pe care tot alunecau, o stâncă neprietenoasă cu ceva gheață deasupra. Unul dintre ei a îngenunchiat ca să-i facă o priză celuilalt și să treacă. Apoi, m-a întrebat și pe mine dacă nu vreau să trec peste genunchiul lui. A venit din nou nu-ul din gura mea, de data asta mai nesigur; parcă aș fi vrut, dar am zis să nu. A trecut și el după ceva alunecare, am trecut și eu, toți trei ne ajutasem de coardă în acel punct. Simțeam că am trișat, dar mă bucuram că măcar eram trei. Am mai trecut de un droid și deja se însera. Vedeam țancurile finale și mi se păreau îndepărtate, alungite, interminabile.

Am avut iar de ales dacă să continui spre ele, sau să ocolesc pe la baza lor (unde băieții instalaseră din coardă o balustradă de trecere), să ajung mai repede într-o vale, lângă cei care terminaseră traseul și tremurau în așteptarea noastră. Un alt băiat din grup care terminase traseul și se întorsese să-i ajute pe droizi ne sfătuia să ocolim, pentru că e seară și e periculos și oricum țancurile nu sunt cele mai simpluțe. Îmi făcea misiunea și mai grea ca mai jos. Acum cât de arogantă să fiu în loc să-mi mulțumesc că am ajuns în siguranță până acolo? Cât să mai întind coarda? Cel care-mi oferise mai devreme genunchiul și era lângă mine tot repeta facem cum crezi și tu, suntem o echipă, frază care nu făcea altceva decât să mă revolte în sinea mea – nici nu puteam intra acolo în filozofia noțiunii de echipă și mi-ar fi plăcut să ia altcineva decizia pentru mine. Să mi se interzică clar, sau să fiu încurajată din tot sufletul să înaintez. Normal că voiam să încerc. Deja îmi imaginam ciorba aia de la pensiune la care toți ar fi vorbit despre pasajele de pe ultima porțiune și neputința mea de a participa la conversație, pentru că lăsasem lucrurile neterminate. Dacă faptul că trei băieți ocoliseră ruta mai jos mă făcuse să mă îndoiesc de puterile mele, acum, faptul că 15 oameni trecuseră pe sus mă făcea să cred că pot și eu.

Hai să încercăm, i-am spus. Îmi făceam toate scenariile în căpățână. Eram ultimii, nu ar fi fost așa greu să rapelăm înapoi la locul de ocolire dacă se strica treaba, de căzut în gol n-avem cum pentru că tibloc-uială. M-am mirat și eu de oareșice tupeu care mă năvălise, dar poate și rapelurile mele de noapte mă învățaseră că, de regulă, n-ai decât o direcție. Ori sus, ori jos — soluțiile de mijloc nu mă prea satisfăceau atunci. Asta nu înseamnă că nu aveam inima cât gaura dintr-un piton. Mai ales după ce-l auzisem pe Dan certând pe unul din băieți prin stație că mai lasă oamenii să urce pe întuneric, adică ultimii oameni, adică noi. Mă simțeam ca un copil care și-a depășit ora de stat la joacă în spatele blocului și e strigat acasă de la balcon. Doar că el încă e la v-ați ascunselea și nu-i de găsit.

După alte câteva emoții și încălecări și pipăieli la frontală, am ajuns pe vârf, ultimii, am ridicat Podul. Am eșuat în fund ușurată, inima și-a revenit la loc chiar acolo, lângă un piolet și o pereche de colțari de droid. Cineva m-a tras de braț să mă îndepărtez de hău – am mai mișcat doi pași în patru labe. Am primit niște ceai, am mușcat din nu-mai-știu ce și-am pornit pe coamă spre ceilalți. Era iar noapte și frig, ca atunci când plecasem spre munte, dar nu mi-aș fi dorit să fiu în alt loc pe lume. Muntele reușise din nou să mă convingă că pot să-mi ascult instinctele din când în când, că dacă continui nu înseamnă musai că sunt arogantă, cum faptul că mă opresc la un moment dat nu înseamnă neapărat că sunt lașă. Până la urmă, dacă nu te ajută să-ți depășești niște bariere, ce face muntele pentru tine? Dacă nu devii o versiune mai bună a ta după fiecare tură, la ce bun să te deranjezi din căldura patului din apartament?

Acolo, la reuniunea cu niște oameni despre care nu știam mai nimic, cărora nu le memorasem complet numele, am început să vorbim despre traseu. Cum ni s-a părut nouă ăstora, ultimii, cum a fost nu știu ce pas, cum faptul că noaptea mărește dificultatea în ochii celui care urcă, dar e și bine, că nu mai vezi hăul. Dar e și trist, că vezi vârful doar a doua zi, în pozele celor care au nimerit pe lumină. După ce au ajuns și Dan cu ceilalți băieți care ocoliseră, și droizii după ce au strâns ultimele corzi, după ce ne-am ieșit la numărătoare după multe încercări, am început să coborâm spre Herculane. Pe drumul de noapte începeau să se nască și primele zvâcuri de prietenii. Cu un băiat de care am râs când mi-a zis că e însurat, pentru că-mi păruse golănaș tinerel cu gura mare. El îmi spusese să mă întorc cu fața spre vâjul cu zăpadă care ne bătea, când eu stăteam cu spatele la el, ca să mă feresc. Cu o fată care ne-a arătat constelații și ne-a povestit despre crestele și satele de vizavi în timp ce ne rezemam pe o pantă-nzăpezită, cu frontalele stinse. Am ajuns după 00:00 la mașini, cei cu baterii rămase au ajuns și la cloacă, alții ne-am mulțumit cu ciorba de la pensiune, la care n-am mai comentat traseul. Nu mai aveam vlagă, ne simțeam ca niște babe cocârjite, expresie devenită ulterior și laitmotivul școlii noastre hivernale.

În mine se tot dăduse o bătălie și până să ajung aici. Voiam să trec printr-o școală care să mă lase mai bine pregătită pentru iarnă, dar cumva nu aveam entuziasmul să vin într-un grup de străini. Dacă o să fiu printre oameni care vin doar să bifeze câteva trasee, pentru că n-au timp să se organizeze singuri? Dacă o să fim o turmă incoerentă de 50 persoane? Dacă o să fiu cea mai slabă dintr-un grup de droizi care zburdă peste toate crestele? Dacă n-o să rezonez cu nimeni? Oamenii cu care urcam s-au împrăștiat fără să-mi dau seama în ultimii ani și în loc să încerc să lupt să-i adun, am acceptat că nu e lupta mea și, mai presus de orice, că nu ar trebui să fie o luptă. Fix ca-n dragostea citită – totul ar trebui să curgă natural, să ne dorim deopotrivă lucruri similare. Nu-mi rămâne decât să mă reorientez către cei care vor să care colțari și pioleți, care se supun frigului și învață să tragă de corzi. De ce-ul din de ce mă tot chinui prin frig sau cu rucsaci grei, ziua sau noaptea, pe drumuri lungi, a devenit repede obositor, deși mi-l pun neîncetat mie însămi.

De ce? Pentru că acolo sus poți deveni vulnerabil și nesigur, dar tot de tine depinde să te întorci în siguranță, să treci peste fricile cu care ai plecat de acasă. Că monștri în dulap avem toți. Contează cum alegem să scăpăm de ei. Poate e un răspuns poetic pentru secolul în care trăim. Pur și simplu, pentru că munții m-au învățat tot ce n-au putut ai mei, cum scriam mai sus. Pe lângă toate nesăbuințele fără căști, de la boschetărit prin Bucegi după intrări în văi alpine și până la dormitul sub masă la cabana Gouter în noaptea dinaintea urcării spre Mont Blanc, muntele înseamnă și dormit sub cerul liber pe creasta Craiului, înseamnă și majorat la un foc de tabără, după o zi la cățărat. Înseamnă întins cort pe scândurile rămase din cabana Ciucaș și sperieturi în noapte, înseamnă să te rătăcești pe ceață, noaptea, iarna, în drum spre un refugiu, înseamnă să scoți ploaia din cort cu o cană sau să-ți faci curaj să descoperi muntele și singur; înseamnă să te bată un vânt care să te lipească de platou și să te plesnească peste față, înseamnă transpirație, dureri de spate și de genunchi, dileme, frământări, neajunsuri, lacrimi și râsete la un loc. Înseamnă morcovi înfipți adânc câteodată și curaj prins de coamă alteori. Înseamnă regretul că am descoperit muntele abia la 17 ani. Înseamnă să încerci să trăiești și în prezent, nu doar cu regrete din trecut sau plănuind viitorul.

Muntele te-ntărește, te-ndârjește, te trage de rucsac să fii acolo 100%, dar tot el te transformă într-o mare MBS (mămăliguță cu brânză și smântână) câteodată. Există și riscul să devii un om prea blând și împăciuitor pentru anumite situații, deși nu știu dacă asta a devenit un defect încă. Devii mai pașnic, mai umil, mai conștient de cât de mic ești în lumea asta mare și, cum spunea și Ionel Coman, un pionier al alpinismului românesc, până la urmă rămâne la latitudinea noastră dacă vrem să completăm și noi infinitul cu ceva sau nu. Pe un vârf, pe o muchie, pe o brână, într-un perete ajungi în fine după multă muncă, dar ajungi într-un loc fără să-ți dorești să fii în altă parte – tu într-acolo ai tot tins. Poate asta e cheia fericirii. Să fii împlinit în locul în care ajungi la un moment dat, fără dar, fără dacă sau poate, fără capra vecinului, fără dincolo era mai ieftin sau iarba mai verde. Pe un pat de flori sau într-un refugiu în care poate-o să tremuri, cu o mână de prieteni, cu un rucsac probabil greu, cu sufletul deschis și hamul strâns bine.

 

PS: Citirea acestui articol nu înlocuiește un modul de pregătire pentru munte, iarna (sau în alte anotimpuri) și nici nu pretinde a fi un mijloc de instruire, ci doar o reflecție a autoarei, care a participat la această școală. 

 

Comentează articolul
VIITOR

Cealaltă față a performanței. Înotătorul Robert Glință e forțat să stea pe loc ca să meargă înainte

FOTO: Razvan Pasarica/SPORT PICTURES
26 mai 2017
Andreea Giuclea

Deși afară plouă ca într-o zi de noiembrie, pe marginea bazinului olimpic Dinamo e cald și zăpușeală cu câteva minute înainte de startul oficial al Campionatelor Internaționale de Înot ale României (25-28 mai). Sportivii se încălzesc în bazinul mic, din dreapta, sau se schimbă în costumele de concurs printre scaunele roșii din tribună; părinții și […]

Citeşte articolul
Fotbal

O victorie pentru un oraş: United câştigă Europa League şi mai risipeşte din norii strânşi deasupra Manchesterului

25 mai 2017
Danny Coposescu

Ca să începi să pui în context misiunea pe care a avut-o Manchester United în finala Europa League, trebuie să vorbeşti puţin despre rivalii ei cei mai mari. Acum 28 de ani, pe 15 aprilie, oraşul Liverpool (şi echipa sa) trăia acea traumă care a lăsat urme permanente în identitatea clubului. Teribilul accident de la […]

Citeşte articolul
Video

Cum facem să ne întrecem din nou cu cei mai puternici? Mihai Covaliu caută câteva răspunsuri

FOTO: Stefan Constantin/SPORT PICTURES
25 mai 2017
Ancuța Iosif

Într-un mai vechi interviu, Florin Bercean, coordonatorul lotului olimpic de judo, unul dintre antrenorii care a adus României o mulțime de medalii, ne-a spus că sportul este (și nu poate fi altfel decât) o reflectare a societății: când o să avem economie, când o să avem tot ce ne trebuie, o să avem și sport. […]

Citeşte articolul
Premier League

Și cu asta, basta: în afara lui Arsenal, toată lumea e mulțumită. Iată concluziile sezonului de Premier League

23 mai 2017
Danny Coposescu

S-a consumat și ultima etapă din ediţia asta de Premier League, ultimul episod dintr-un scenariu care ne lăsă – așa cum fac regizorii buni – cu câteva necunoscute. Da, titlul era deja luat, retrogradatele decise şi doar ultimul loc de Champions League rămăsese nebifat – de parcă cineva chiar se aștepta ca bietul Wenger să […]

Citeşte articolul
© 2017 Lead
Design: Live Design