Povestea unei izbăviri: Brazilia lui Neymar ia aurul şi se revanşează în faţa Germaniei

Danny Coposescu 21 august 2016

E aproape linişte pe „Maracana”, la Rio. Un stadion care se confundă cu istoria fotbalului Brazilian a căzut într-o tăcere apăsătoare, care ascunde 78.000 de perechi de ochi aţintiți pe teren, pe silueta în galben care face un pas înainte. Apoi încă unul şi încă unul.

Dar ghetele se opresc, avântul devine sacadat şi tot oxigenul din arena în formă de bol e aspirat în plămânii spectatorilor, unde şi rămâne ferecat pentru o clipită în care poţi jura că timpul s-a oprit. Nimeni nu mai mişcă, o paralizie perfect sincronizată între tribune şi cei doi jucători care se confruntă într-un „stand-off” împrumutat din filmele western.

Cineva, undeva, apasă din nou butonul de play. Paşii sunt reluaţi mai rapid, mai hotărât ca înainte. Tensiunea ajunge la un nivel apoteotic în secunda de care are nevoie Neymar ca să ajungă în sfârşit la minge, cu spatele arcuit şi privirea fixată pe portarul german Timo Horn. Nu trebuie să urmăreşti şutul pentru a afla deznodământul. Nu trebuie să vezi plasa scuturându-se pentru a şti că traiectoria mingii diferă de cea a saltului lui Horn, ca într-o răscruce fatidică.

Trebuie să asculţi doar explozia de sunet, urletul eliberării şi-al izbăvirii. Apoi deschizi ochii şi vezi lacrimile lui Neymar, oglindite în cele din tribunele de pe Maracana. Brazilia are, în sfârşit, aurul la singurul sport de care-i pasă cu adevărat. Că a venit în faţa Germaniei e cireaşa de pe un tort după care naţiunea „futebol” tânjea de 2 ani.

*

E aproape linişte pe „Estádio Mineirão”, în Belo Horizonte. Ochii percep ce se petrece pe teren, dar mintea se zbate să înţeleagă. Dacă stupoarea ar avea un sunet specific, ar fi acel vuiet confuz şi timid de pe stadionul pe care Germania a marcat şapte goluri în semifinala de Cupă Mondială cu gazdele ediţiei din 2014.

Între sughiţurile de plâns şi strigătele de revoltă, Kroos, Khedira şi Schürle au bătut cui după cui în sicriul ambiţiei aprope disperate a echipei braziliene de a câştiga titlul la ea acasă. Disperarea avea rădăcini în altă traumă a unei naţiuni care se defineşte mai mult ca oricare alta prin fotbal.

Înainte de „Mineirazo‟, aşa cum a fost poreclit dezastrul de acum 2 ani contra Germaniei, a fost „Maracanazo‟: finala Cupei Mondiale din 1950, când Brazilia era sigură de victoria în finala unui turneu pe care îl dominase. Deși ziarele le puseseră brazilienilor titlul la gât din dimineața meciului, aceștia pierdeau seara în faţa Uruguayului. A curs multă cerneală pentru încercarea de a pune în cuvinte dimensiunea acelui şoc nu doar pentru sportul brazilian, ci pentru întreaga societate.

Fără multe cuvinte, emoțiile aproape isterice ale naţionalei din 2014 demonstrau cât de mare e demonul pe care fotbalul brazilian încearcă să îl exorcizeze. Colapsul aproape inevitabil de pe „Estádio Mineirão” nu a făcut decât să adâncească profund maladia.

*

Finala olimpică de ieri a adunat multă istorie, multe circumstanţe au conturat un context mai bogat decât e obişnuit să ofere chiar şi un sport atât de dependent de narativ precum fotbalul.

Pare aproape de neconceput că Brazilia nu a câştigat niciodată aurul la singura probă olimpică (în afară, poate, de volei) unde ai spune că e mereu favorită clară. Dezamăgirile brazilienilor nu se leagă doar de acele două catastrofe legendare, ci şi de trei finale olimpice pierdute, ultima chiar la Londra în 2012.

E drept, fotbalul la Olimpiadă a venit mereu însoţit de asteriscuri, de la excluderea profesioniştilor (categorie în care erau incluşi majoritatea jucătorilor Brazilieni încă din anii 1930) la regula actuală, de a avea maximum trei jucători peste 23 de ani în lot. Asta explică de ce majoritatea numelor mari din fotbalul internaţional nu au avut prea mult succes olimpic. Germania, mai bine spus Germania de Vest, nici nu ajunsese în finală înainte de Rio 2016. Estul Europei (inclusiv Germania de Est), cu echipe sponsorizate de stat, dar sub vălul amatorismului, a dominat competiţia până spre sfârşitul secolului trecut.

Poate şi mai relevant pentru aşteptările enorme care fierbeau ieri pe „Maracana” a fost drama echipei feminine, condusă de un personaj prea puţin apreciat în fotbalul mondial: Marta Vieira da Silva, un nume pe care mulţi copii şi l-au înscris cu markerul pe tricouri, peste cel al lui Neymar. O jucătoare prea deosebită pentru a fi redusă la comparaţii cu vreun echivalent de la băieţi, Marta şi-a văzut visurile sale şi ale aceluiaşi stadion zdrobite în plin, tocmai la lovituri de departajare, în semifinala cu Suedia. Încă un mini-„Maracanazo‟ de pus pe listă.

Unde mai pui şi turbulenţa generală care a înconjurat toată Olimpiada de la Rio? O ţară în dezordine politică şi economică, o populaţie săracă şi sătulă de cheltuielile exorbitante de la cele două evenimente globale găzduite în doar 3 ani, o criză umanitară provocată de virusul Zika – năpaste care apasă greu pe psihicul brazilian.

*

Oricât s-au străduit antrenorii Rogerio Micale şi Horst Hrubesch să alunge contextul, să insiste (pe bună dreptate) că niciunul dintre jucătorii de pe teren nu a făcut parte din „Minieirazo‟, istoria s-a strecurat în fiecare aspect al finalei de aseară.

Poate pentru nimeni mai mult decât pentru Neymar. Deşi are doar 24 de ani, e greu să-ţi aminteşti o vreme în care nu era trâmbiţat ca marea speranţă a fotbalului Brazilian, ca noul Pele. Ca şi Messi, Neymar nu a avut parte de prea multe momente plăcute în tricoul galben al naţionalei sale. Chiar şi când nu l-a îmbrăcat, cum s-a întâmplat în acea seară contra Germaniei în 2014, trauma echipei a fost şi trauma sa. Accidentat la Belo Horizonte, tânărul de la Barcelona privea cum colegii săi ieşeau pe teren înainte de meci în şepci inscripţionate cu „Pray for Neymar‟ şi prezentau publicului tricoul său cu numărul 10, ca într-un bizar ritual funerar.

Toate lucrurile ăstea, plus banderola de căpitan de pe braţ, au atârnat încă de la începutul competiţiei pe umerii subţiri ai lui Neymar. Povara s-a îngreunat şi mai mult după trei meciuri fără gol marcat.

Poate că Neymar a avut nevoie de propria confruntare cu trecutul dureros pentru a se ridica la înălţimea momentului. Sfertul de finală contra Columbiei a fost o reeditare a jocului care l-a lăsat cu o vertebră fracturată în 2014 şi a pornit înşiruirea de evenimente încheiată atât de tragic pentru Brazilia. Lovitura liberă marcată în întâlnirea de la Olimpiadă contra aceluiaşi adversar trebuie să fi fost primul pas spre catarsis.

După un hat-trick în semifinala cu Honduras, Neymar şi-a înfruntat destinul sâmbătă seara, pe acelaşi Maracana unde a trebuit să privească lacrimile unei naţiuni. El a deschis scorul, din încă o lovitură liberă perfectă. După gol, şi-a bătut pieptul şi şi-a strigat sfidarea. „Acum e momentul meu!‟, părea să se citească în fiecare gest.

Şi a fost momentul său. Doar după acel ultim penalty victorios şi-a permis în sfârşit să cadă în genunchi, după ce a purtat povara istoriei la Rio. Izbăvirea personală a lui Neymar a fost şi izbăvirea unei ţări care şi-a iertat, cu lacrimi de bucurie de data asta, echipa de fotbal. În mijlocul unei furtuni sociale, economice şi politice, asta e o rază de lumină de care se vor agăţa fanii brazilieni.

Fotbalul nu e încă sănătos în Brazilia. Echipele de club gem sub datorii şi management prost. Naţionala mare cade tot mai jos şi soluţiile lipsesc sau sunt ignorate voit. Dar exorcizarea demonilor a început din momentul în care jucătorii şi-au asortat tricourile cu aurul de la gât.

Izbăvirea Braziliei a fost şi izbăvirea unui sport care a avut mereu un loc nesigur şi inconfortabil în cadrul fenomenului olimpic. Finala de sâmbătă a fost o mitologie în 120 de minute, încheiată în idealurile antice ale Olimpiadei: miracolul gloriei sportive.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.