Will Grigg’s on fire, Guardiola’s terrified: Wigan e din nou „bau-bau‟ pentru Man City în FA Cup. Și ce poveste!

Danny Coposescu 20 februarie 2018

Repede: ce echipă se poate lăuda că a câștigat trei din ultimele patru meciuri cu Manchester City? Ce au Roberto Mancini, Manuel Pellegrini și Pep Guardiola în comun? Și cine e cel mai bun marcator din sezonul actual de FA Cup?

Cine știe răspunsurile la aceste trei întrebări s-a uitat aseară la „miracolul‟ de pe DW Stadium, unde Wigan Athletic din liga a treia a eliminat cel mai costisitor lot din fotbalul mondial. Așa cum a făcut-o și în 2014 și în 2013, când a și câștigat trofeul într-o finală legendară. După aproape cinci ani de la lovitura de cap a lui Ben Watson, Wigan a reușit să repete scorul și victoria contra unei iterații infinit mai puternice (și scumpe) decât cea de atunci. Un meci cu de toate – ceartă, o eliminare și o invazie pe gazon – s-a jucat pe fondul sonor al unuia dintre cele mai faimoase cântece din fotbal: „Will Grigg’s on fire, your defence is terrified!‟

Înainte de confruntare, BBC a scos de la naftalină povestea clubului din zona metropolitană Manchester. Istoria lui Wigan Athletic se confundă cu cea a patronului Dave Whelan, care reprezintă o mare raritate: un fost jucător care a devenit milionar înainte ca sportul ăsta să ajungă o enormă bulă financiară. Cariera lui Whelan s-a încheiat în finala FA Cup din 1960, când și-a fracturat piciorul jucând pentru Blackburn Rovers. O jumătate de secol mai târziu, englezul era unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri, cu un lanț de magazine de echipament sportiv.

Whelan e un patron în sensul vechi al termenului, cel patrician, care a dominat atâta vreme peisajul fotbalului britanic: un businessman local care urmărește mai degrabă capitalul cultural decât cel economic când preia o echipă. După ce a adăugat-o pe Wigan la portofoliu, în 1995, a reușit s-o ducă până în Premier League în doar 10 ani, o ședere care s-a terminat odată cu retrogradarea la șapte zile după zenitul de pe Wembley cu Man City. Trofeul câștigat atunci, în pofida tuturor previziunilor, rămâne singurul de la înființarea clubului în 1932.

Cel puțin până acum. Cine ar îndrăzni să parieze contra lui Wigan, când trei reprezentante din prima ligă au căzut deja în fața lor? Întâi Bournemouth, apoi West Ham și acum tocmai City, care visa la o triplă fără precedent în istoria ei.

Antrenorul Paul Cook o fi citit și el interviurile cu Roberto Martinez, cel care reușea izbânda istorică din 2013. Actualul selecționer al Belgiei a vorbit săptămâna trecută despre tehnicile motivaționale prin care își inspira jucătorii în acea finală. Nu știm ce le-a spus Cook luni seară, înainte de primul fluier, dar băieții săi au apărat poarta lui Walton de parcă acolo se afla tot ce le era mai drag pe lumea asta. Din 29 de șuturi trimise de City, 17 au fost blocate de fundași, mijlocași sau oricine purta dungi albastre. Chey Dunkley s-a distins la capitolul ăsta, după ce a tratat mingea ca un inamic personal care trebuie respins cu orice preț.

Iar Will Grigg, omul care a fost atât de izolat în față încât a uitat cum arată obiectul muncii, n-a avut nevoie decât de trei atingeri, dintr-un total de 19, ca să demonstreze că e în flăcări. Golul din minutul 79 l-a făcut golgheterul competiției – cu șapte reușite – și a dus-o pe Wigan în sfertul de finală cu Southampton.

Sigur, nu putem să nu menționăm celălalt moment decisiv al jocului. Chiar înainte de pauză, Fabian Delph a plonjat într-o intrare nerecomandată. Arbitrul Anthony Taylor avea deja galbenul în mână, când s-a răzgândit brusc și l-a eliminat pe fundașul lateral al lui City. Decizia în sine e interpretabilă – Guardiola și Cook s-au apucat s-o comenteze vânjos pe marginea terenului și apoi în drum spre vestiare – dar întrebarea principală e de ce o fi schimbat Taylor culoarea.

O întrebare care nu-i va interesa deloc pe suporterii lui Wigan, care au sărbătorit pe teren alături de eroii lor. Poate cu ceva prea mult entuziasm, ceea ce i-a deranjat pe Aguero și fanii lui Man City. S-a lăsat cu obiecte azvârlite și câteva îmbrânceli, dar măcar de data asta nu s-a pornit nicio panică morală despre „întoarcerea vremurilor negre ale huliganismului‟. A fost seara lui Wigan Athletic și nimeni nu le poate lua asta.

„E un sentiment grozav. A fost un examen sever, contra unei formații puternice. Am avut și noroc – în ultimele ochii, ce să faci în afară de a-ți închide ochii și a te ruga?‟ Nu doar  norocul l-a adus pe Cook aici, ci și cea mai bună apărare din primele patru divizii engleze. S-a văzut exact de ce Wigan a primit doar 19 goluri tot sezonul.

Și Guardiola i-a felicitat: „A fost ca o finală pentru ei și n-am de ce să mă plâng.‟

Pe DW Stadium umblă o glumă: toate lumea știe pe de rost poveștile interminabile ale lui Dave Whelan despre finala FA Cup din 1960. Dar ăsta s-ar putea să fie ultimul sezon în care se aud la Wigan. Patronul a hotărât să vândă clubul unei corporații nebuloase din Hong Kong, care te face să-ți astupi urechile când se referă la „oportunitatea bună pentru diversificare și lărgire a fluxului și bazei de venituri a companiei‟ în contextul achiziției. Ar fi păcat ca încă o investiție emoțională să fie înlocuită de una bazată stric pe profitul unei instituții fără chip. Dar dacă e să se întâmple, atunci ce mod mai bun de a încheia era Whelan decât pe Wembley, în finala FA Cup?

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.