“Winter is here without any kind of warning.” Oricât de des ai fi văzut-o și-n oricâte straie, Piatra Craiului e alta de fiecare dată

Am ajuns, la început de decembrie, să colind prin Piatra Craiului cu doi mândri, iar duminică seară, la final de tură, am promis că e ultima oară când plec cu trenul acolo. Am mai îmbătrânit, pesemne, acum 10 ani când am început să urc prin munți, numai așa ne deplasam. Aveam banii numărați, ne-mprieteneam cu nașul și mergeam pe forestiere kilometri întregi cu rucsaci grei în spate. În ultimii ani ne-am obișnuit însă cu mașinile care duc la botul calului, facem popasuri când vrem, nu depindem de niciun program.

Am auzit de Crai și restul nu mai conta. Iubesc muntele ăsta calcaros și voiam să-i revăd creasta cărunțită la început de iarnă, să inspir aerul tare din pădure, să mă liniștesc în liniștea de sus. Ne-am urcat în acel regio de 6:23 care ajunge la Brașov pe la 10:00. Un tren destul de goluț pentru ruta asta, pentru o sâmbătă dimineața, în care alte dăți stăteau montaniarzi înghesuiți pe toate scările și din care se auzeau trei chitare dezacordate era acum aerisit și liniștit, dar am presupus că minivacanța de 1 decembrie i-a gonit mai devreme din orașe. Singurul lucru neschimbat e Caraimanul care tronează impunător când ajungi la Bușteni și de la care cu greu îți desprinzi privirea. Pe lângă romantismul unui răsărit, al unui apus și al unei creste admirate nostalgic din colțul geamului, nu prea mai merită să te urci în el pentru munți decât dacă ai socoteli de încheiat în Bucegi.

Am pierdut aproape două ore prin gara dezolantă din Brașov, printre oameni care mâncau colivă și beau bere, alții care dormeau înfofoliți în geci murdare și înghesuiți pe scaunele de la etaj, lângă intrarea unei autoserviri. Față de zarva continuă din gara din București la anumite ore, când trebuie să ții pasul cu mulțimea ca să nu fii călcat sau furat într-un fel sau altul, aici domnea aerul conformării, al regretelor oamenilor la peste 40 ani care beau bere la pet în colțuri survolate de porumbei. Față de București, totuși, oamenii se uită blând în ochii tăi și nimeni nu se grăbește. Peste ei, se aude vocea puternică a doamnei de la informații care anunță răspicat la microfon că nu e nici un tren spre Sighișoara până la 14:25. Vine curând și regiotransul care urma să ne poarte spre Zărnești, la poalele Pietrei Craiului, dar tablourile rămân  în minte.

Ajungem în Zărnești spre ora 13:00 și după o mică oprire pentru apă și dulciuri, pornim în pas alert spre Fântâna lui Botorog, de unde începe cam cel mai popular traseu din Crai, spre Cabana Curmătura (1470 m). De la fântână intrăm în Prăpăstiile Zărneștiului, chei stâncoase înalte de câțiva zeci de metri și după aproape 10 kilometri parcurși de la gară și până spre finalul prăpăstiilor, intrăm, pe la 14:00, în sfârșit, în Cheile Pisicii, traseul care urma să ne poarte spre refugiul Grind (1620 metri), aflat la poalele Craiului, sub vârful La Om (2238 metri), miezul, punctul care desparte, practic, partea nordică a crestei de cea sudică. Planul era să dormim sâmbătă seara la Grind, apoi, duminică la prima oră să pornim spre vârf. Drumul prin chei e lin în mare parte, printre stânci acoperite de zăpadă, cu unii copaci căzuți, cu altitudine câștigată cu lăcomie.

Intrasem ușor dezumflată pe traseul cu cărare bătută și lină, după cei 10 km pe plat și la o oră optimă pentru un pui de somn, nu pentru început urcări. Ei, cam asta era starea de atunci, dar am ținut-o ascunsă, n-am vrut să creadă băieții că sunt fițoasă răsfățată. Apreciez fiecare pas făcut, fiecare bolovan camuflat, dar nu mai aveam răbdare. Și-am mers, și-am mers cu pași mici prin zăpadă, cu mâinile ușor înghețate pe care m-am oprit să le-nevelesc. Mi-am zis că Winter is here without any kind of warning. Atunci și acolo am început de fapt să fiu prezentă în incursiunea noastră, m-au obligat furnicăturile din degetele care se dezmorțeau la căldura din cele două straturi de mănuși. Abia atunci începea să se deschidă în fața noastră și golul alpin care ne-a lăsat să vedem creasta Craiului în toată splendoarea ei.

Îmi pierise somnul, devenisem din pricina entuziasmului căscată și împiedicată. Oricât de des aș fi văzut-o și-n oricâte straie, era alta de fiecare dată. Asta m-a mai pompat să mai merg puțin și încă puțin, picătura chinezească. Încă puțin și ajungem La Table, un loc poate mai deprimant decât gara din Brașov, cu păduri ciopârțite și fără gură să strige. Noroc cu zăpada care mai acoperă din mizeria făcută de alții, însă golurile tot rămân. Se înserează imediat, după rutina iernii, și începem să urcăm agale la lumina zăpezii, să ne împiedicăm de crengile căzute și acoperite de zăpada făinoasă. Ultimele pante spre refugiu, sunt, ca-ntotdeauna, enervant de interminabile. După o alunecare îți trece prin cap gândul acela, vorba aia, „de ce-am plecat de acasă ca să stăm în frig, să alunecăm pe-nserat?”. Trece totuși repede, pentru că mersul pe munte mă face să mă simt vie cu adevărat; acolo nu te ajută smartphone-ul, nu poți să swipe away iarna, că te swipe away ea pe tine, ci poți doar să ai grijă unde-ți așezi bocancii. Și iată că în „infernul alb” dăm în sfârșit nas în nas și cu refugiul din tablă roșie, cumințenia Craiului, fără vreun alt suflet în el. Încap vreo 16 oameni pe cele două rânduri de plăci suprapuse, iar pe masa din stânga încap, de la alți călători o butelie de primus, niște nes, mălai și o ceapă.

Făcusem patru ore până acolo și mine mă luase frigul, așa că mi-am desfăcut rapid sacul de dormit, m-am schimbat și m-am înfofolit în el pe priciurile de la etaj. Am rămas acolo, în turnul meu, în fund, ca un viermișor, până când ne-am culcat, dând indicații băieților. Dați-mi și mie punga aia și ciorapii ăia și un sendviș și geaca de lângă masă și vă rog. Băieții au scos primusul, au făcut ceai, apoi raviolli fierți în zăpadă topită. Toate aduse de ei în rucsaci și apoi, „la pat”, în turn. Nu știu voi, dar în locul lor, eu m-aș fi pus să dorm la intrare, pe prispa care nu exista, în infernul alb.

Unul dintre ei mi-a dat o salteluță gonflabilă ca să-mi fie mai cald la noapte (eu aveam un izopren simplu) și o pereche de ciorapi de lână îmblănite în interior, în care mi-am încălzit mâinile o perioadă, în timp ce mănușile de polar stăteau la zvântat în sac. Mânată de nechef, de zile scurte, de intrat târziu în traseu, am spus repede că nu mai urc a doua zi în creastă și că ne vedem direct la Curmătura, la alte trei ore distanță. Mai e până mâine, mi-au spus băieții, înainte să-mi pună cana cu ceai în brațe. Am încercat un „îmi pare rău că m-am chircit aici sus și nu ajut și eu la nimic”, deși rău nu-mi părea, era bine în sac, dar 10% prost tot mă simțeam să zac doar cu vârful nasului scos din cojmelia de râmă. „Eh, nici n-ai cu ce să ajuți, nu vezi că și noi așteptăm să se topească zăpada asta?” Ce bine.

După ce am băut ceai și ne-am plâns că n-am adus niște parmezan pentru raviolli, după ce-am mâncat dintr-o Milka dezghețată în sacul meu, la picioare, s-au înfofolit și băieții în sacii de dormit, cu mine la mijloc. Adusesem o carte după mine, special ca să citesc din ea la lumina frontalei, cum nu mai făcusem de ceva vreme. Era „Singurătatea Verticalelor”, jurnalul unuia dintre alpiniștii îndrăzneți ai țării, care visa la multe trasee, până când a fost prins într-o avalanșă în Retezat, la mai puțin de 25 ani. Jurnalul lui Alexandru Brăduț Șerban, zis și Cuxi (dincolo de o dispută din comunitate – a fost sau n-a fost jurnalul lui publicat nealterat) topește pe alocuri ca scriitură de munte, unele pasaje îți dau un chef de urcat și de mâncat răbdări prăjite numai să ajungi sus, să ai privilegiul peisajului suprem. Le-am deschis băieților la cel mai „patetic” pasaj din carte, povești după parcurgerea Fisurii Albastre, traseu de alpinism din Peretele Văii Albe, unde Cuxi descrie cum au urcat doar zece metri în prima zi și a trebuit să se întoarcă la refugiul Coștila, câtă slănină mai aveau în rucsac și pe ce lungimi de coardă le-a fost mai greu.

„Întunericul îi găseşte în refugiul Coştila. Îşi sorb în linişte ceaiul, cu gândul la încercarea de mâine, în timp ce în sobă trosnesc vreascurile. În fond, ce caută omul prin hornurile pereţilor? Poate senzaţia de a pluti la marginea lumii, departe de lumea sa, deşi aproape. Poate o lume nouă, nebăinuită. Poate un sentiment de prietenie indestructibilă, cu cel cu care îşi leagă viaţa şi destinul în aceeaşi coardă.”

Era tot iarnă și pentru ei, numai că cea a lui 1982, erau și ei într-un refugiu la adăpost ca noi, numai că pentru planuri mai verticale. Totuși, Cuxi, ne-ai zărit? Se lăsase tăcere, băieții mai chicoteau la câte-un pasaj, dar ascultau cuminți, iar eu aveam zâmbet tâmp la fiecare cuvânt pe care-l rosteam cu tot cu aburi din buza sacului, încercând să mi-i imaginez în perete, în condițiile de acum 35 ani, fără echipamentul luxos care ne face astăzi viața mai ușoară. Intenția a fost să adormim așa, cu gândurile filozofice de alpinism în minte, să ne proiectăm și noi în vise tot mai sus, dar băieții mi-au spus că n-ar trebui să mai visez, de exemplu, la dormit în cort iarna, așa voit. Adică dacă situația o cere, e altceva, dar, ca de la un băiat către o fată, să am grijă de ovarele mele și să las planurile de testing. După ce am băgat sfatul adorabil la dosar, am deviat și am adormit în hohote de râs.

Mult spus adormit, cel puțin eu, care m-am foit toată noaptea de pe-o parte pe alta. Ba pe burtă, ba ghemuită pe stânga, ba pe dreapta, ba pe spate, alunecând din toate pozițiile. Uitasem că refugiul Grind e în pantă cu totul și te duci agale la vale și iar te ridici și iar te duci. Simțeam și frigul cum îmi dă târcoale, cu siguranță puteam să mă îmbrac mai bine decât eram – polar, pantaloni, două perechi de șosete, ulterior, după fâțâieli, mi-am pus și geaca pe mine. Toată noaptea am auzit o singură rafală-fulger de vânt vrând să ia refugiul pe sus, dar în rest, liniște și pace în infernul alb.

Mi-a sunat alarma duminică la 7:00 dimineața, în ideea să plecăm la 8:00 spre vârful La Om, spre care ar fi trebuit să facem mai puțin de două ore dus, una întors, plus alte trei ore coborârea plus încă o vreme pe uscat plat, plus de prins tren, dar ne-am moșmondit și plecarea s-a întins după 9:00. În zvârcolirile mele de noaptea dinainte mă-mpăcasem cu gândul că mă duc la Curmătura, aveam poftă de o ciorbă fierbinte. Deși gătiseră băieții, simțeam nevoie să stau la cald, ceea ce pe de-o parte m-a alarmat. Oare chiar așa am îmbătrânit și corpul nu mai tolerează frig ca alte dăți, oare e vorba doar de un upgrade de echipament pe care trebuie să-l mai fac? (o pufoaică bună și un sac de dormit cu puf) Poate e o excepție weekendul ăsta din cauză că trenurile și așteptatul și mersul pe plat m-a obosit, caz în care ne întoarcem tot la bătrânețe.

Aflam că fuseseră spre dimineață -9 grade C și am anunțat, în timp ce-mi făceam curaj să desfac fermoarul sacului, că eu mă duc la vale. Băieții și-au văzut de treabă să pună iar zăpadă la topit pentru ceai. Între timp, ajunsesem toți la momentul dureros în care încercam să ne băgăm picioarele în bocancii înghețați peste noapte. Până se reîmprietenesc tălpile și degetele cu interiorul bocancilor, până ajungi să-ți resimți toate cele zece degete, durează ceva, în principiu până pleci la drum ca să se repună sângele în mișcare. Apa din sticla mea era bocnă pentru că nu rezistasem cu ea în sacul de dormit, unde ar fi trebuit s-o țin ca să redevină băubilă. Bocancii au intrat, apa am lăsat-o în fața refugiului, sub soarele care abia începea să se arate. Unul din băieți mi-a spus să-i dau înapoi parazăpezile pe care mi le împrumutase dacă nu urc. Nu știu de ce m-a afectat chestia asta. Nu era vorba că urma să cobor cu sau fără parazăpezi, însă cred că abia atunci am realizat că dacă îi dau la vale, tot efortul meu de pe plat ar fi fost în van, a venit ca o deșteptare. Afară o zi senină pe care ar fi fost și păcat să o iei în orice altă direcție în afară de sus.

Mai cald în fața casei decât în ea. Refugiul, pata roșie stătea cuminte pe zăpada neatinsă, cu o creastă albită în spate, cu un cer albastru și senin deasupra, cu un soare care abia începea să strălucească și să mă facă să regret că mi-am uitat ochelarii de soare acasă. După ceaiuri, sandvișuri, după ce băieții au ascuns într-o gaură, sub plăcile de lemn, sacii de dormit, primusul, colțarii pe care am decis să-i lăsăm pentru că nu ne-ar fi ajutat cu nimic în făina proaspătă, ne-am mișcat. Eu am plecat ca prințesa, cu rucsacul lăsat cu totul la refugiu și mi-am luat doar pioletul cu mine, de sprijin. Cele două ore spre vârf erau răsplata pentru ce urcasem ieri până-n golul alpin, pentru cât urma să coborâm la urmă. Unul din băieți mergea în față să deschidă potecă, celălalt rămânea în urmă ca să prindă urme mai bătătorite, pentru că eu îi purtam parazăpezile. Brazii toți erau împovărați de zăpadă, din când în când spre noi mai aluneca câte un bulgăraș pornit de sus, în jurul nostru, în continuare, liniște și pace. Numai urme nu băteam noi, în fața mea se cădea constant. Făina instabilă îngreuna orice tentativă de înaintare, dar noi, oameni încăpățânați, am insistat și am ajuns, pe alocuri, înzăpeziți până la brâu, haios și enervant deopotrivă.  Am trecut de un mic hornuleț de stâncă cu gheață, o surpriză palpitantă răsărită din făină care mi-a aprins motoarele pentru câteva secunde, secundele alea în care chiar trebuie să fii prezent când pui piciorul și să fii sigur că e țeapăn. Am trecut și am ajuns pe o cornișă, apoi, imediat am revenit la afundări, la alte mici alunecări pe calcar amestecat cu albul zăpezii și ne-am oprit aproape de coama vârfului. Făcusem peste două ore până acolo și deși vârful părea la cinci minute distanță, am aproximat noi că la zăpada asta, am mai face cel puțin o oră până sus. Din spate se auzea vocea rațiunii. Vreți să mai mergem sau ne întoarcem?

Eu, una, m-aș fi întors de ceva vreme, dar soarele bătea tare din spate și nici un pic de vânt, era trist să nu profităm de moment. Asta și faptul că nu îndrăzneam să mă mai plâng după ce comentasem că n-am dormit bine, că mă întorc, că nu mai vin cu trenul. Am zis că m-aș întoarce, dar cum vor și ei. Ne-am mai holbat la creastă și-am decis să-i dăm toți trei la vale, pentru că avem acel drum înapoi în fața noastră, plus de băgat un turbo până la gara din Zărnești, o legătură din Brașov și s-ar fi făcut târziu. În ciuda lamentărilor interne sau externe, m-am bucurat în duminica aia de fiecare pas printre brazi, de fiecare apropiere de Bucegii din depărtare care ne purtau de grijă în amiaza perfectă, apoi de supa făcută la primus înainte să intrăm în pădure, unde m-am mai întristat o dată pentru brazii lipsă. M-am mai întristat o dată la întoarcerea în Brașov, unde erau tot ei, ai noștri, cu peturi, căutând prin gunoaie, dormind înfofoliți. Data viitoare venim în bula noastră cu patru uși, până-n bariera prăpăstiilor, evitând oamenii cu peturile. Pe pământ avem de toate/ Și mai bune și mai rele/ Bune – rele/ Şi-nchisori și libertate/ Şi a putea, şi nu se poate/ Şi noroi și stele.