„Dacă știi în sufletul tău că poți, nu are cine să-ți ia asta.” Povestea Crinei Pintea e despre muncă și încredere de sine

La finalul unui campionat european în care înscrisese 13 de goluri din 14 aruncări, în care jucase 268 de minute – a treia din lot – și în care simțise că a fost într-adevăr de ajutor naționalei, Crina Pintea stătea pe o canapea portocalie în holul hotelului din Gothenburg și răspundea la SMS-uri de felicitări.

Prin fereastra din spatele ei străluceau luminile parcului de distracții Liseberg, iar pe ușile liftului din față apăreau și dispăreau handbaliste și oficiali ai handbalului european. România tocmai câștigase ultimul meci la Campionatul European, cel pentru locul cinci cu Germania, iar pe ecranele din holul hotelului rulau semifinalele, pe care handbalistele românce n-au vrut să le vadă din tribună, pentru că simțeau că ar fi trebuit să fie pe teren. Așa că după ce-au sărbătorit victoria, au luat cina și au ținut o ultimă ședință și s-au împrăștiat – o parte au ieșit în oraș, ascunse sub glugi și căciuli, altele au rămas în hotel să se pregătească pentru plecarea de a doua zi.

Cu biletul de avion spre Germania lângă ea, cu un zâmbet larg pe chip, jucătoarea de 26 de ani ne-a povestit ce-a însemnat turneul european pentru ea: „Acum mă văd altfel, cred că după turneul ăsta mă cunosc mai bine. Știam că pot, dar mi-am și demonstrat-o mie.”

Încrederea din jocul Crinei a început să crească de când joacă la Thüringer, iar efectele se simt acum și la națională. „Am mai multă încredere de ceva timp încoace. În Germania am un rol important în echipă și mi-am dorit să am acea încredere și la echipa națională. Am arătat că dacă joc, pot s-o fac bine. De mulți ani am avut asta în suflet, că intram o dată și ieșeam afară la prima greșeală. Și acum am făcut greșeli, fiecare om face, dar am demonstrat că pot face și lucruri bune.”

Dincolo de faptul că a suplinit un gol în zona centrală a apărării lăsat liber de retragerea Aureliei Brădeanu și de accidentarea Gabrielei Perianu, Crina a apreciat și modul de lucru al lui Ambros Martin, un antrenor despre care și alte jucătoare au spus că se concentrează pe părțile pozitive.

„Când intri în teren și antrenorul îți spune doar să stai calm și ‘la următoarea o să reușești’, e foarte imporant, intri foarte pornit. Știi că următoarea n-o mai greșești. Și dacă o greșești și pe următoarea, vine și spune că la urmatoarea o să reușești. Asta înseamnă ceva.”

Handbalul se bazează pe greșeli, crede Crina. Greșeli pe care le repeți, dar din care înveți, un proces prin care poți trece doar jucând. „Dacă stai pe bancă, ce poți să faci?” La ultimul turneu cu naționala, Campionatul Mondial din decembrie 2015, a stat pe teren 109 de minute (al doilea cel mai mic timp din lot) și a înscris șapte goluri din 12 aruncări. „Când știi că ai un minut, sau cinci minute pe teren, nu poți juca liniștit, cu încredere, pentru că te gândești mereu: ‘Dacă greșesc acum, ce se întâmplă după?’ Și atunci greșești.”

Pentru că a început handbalul abia la 16 ani, mai târziu ca alte jucătoare, Crina încă învață și știe că trebuie să aibă răbdare. „La mine vin mai târziu lucrurile bune, pentru că totul s-a întâmplat mai târziu. Dar probabil când vin mai târziu, te bucuri mai mult de ele, bucuria e de 100 de ori mai mare, pentru că știi cât ai muncit.”

**

Pivotul lui Thüringer își dorea să facă sport de mică și se ruga de părinți încă din clasa a V-a s-o lase. Era deja înaltă – 1,85 la 16 ani – și voia să-și valorifice fizicul, dar părinții se temeau că o să crească și mai mult. În plus, era cea mai mare dintr-o familie cu patru copii, care trăia din munca câmpului și creșterea animalelor, și era nevoie de ea acasă, în satul Slobozia din județul Bacău. „Noi asta am știut să facem, să muncim, să mergem la școală și să ascultăm de părinți”, își amintește Crina de copilăria în care se trezea la cinci și până la 12 noaptea nu se oprea.

Visa însă să facă sport, iar handbalul i-a intrat în suflet după ce-a văzut un meci la televizor; deși profesorul de matematică încercase s-o îndrume către volei, i-a plăcut mai mult handbalul și și-a convins în cele din urmă părinții spunându-le că altfel pleacă de acasă. A plecat oricum, dar de comun acord cu ei. S-a mutat la Vâlcea și a început să învețe baza pe care colegele ei o învățaseră cu ani în urmă.

Nu făcuse niciun sport, așa că a trebuit s-o ia de la zero: să învețe să alerge, să paseze, să prindă mingea. După un prim antrenament care a lăsat-o cu o febră musculară care a ținut-o câteva zile, tatăl i-a zis să vină înapoi acasă. Au urmat alte zile grele, în care pleca la antrenament la șapte dimineața, cu două tricouri și două sandwichuri în ghiozdan, și se întorcea seara, dar le-a spus părinților că nu se mai întoarce acasă decât în vizită. Ca să progreseze mai repede, s-a retras de la școală un an, în clasa a XI-a, și și-a petrecut toată ziua în sală. „Eram obișnuită să muncesc mult de acasă, de dimineață până seara, și am zis mereu că nu sunt obosită, nu mi-am dorit altceva decât să muncesc și să-mi văd de visul meu. Stăteam toată ziua în sală, din sala de handbal în sala de forță.”

„N-o să uit niciodată cât ai muncit ca să fii acolo azi”, îi spun și acum fostele colege.

După un an la juniorii Oltchimului, a ajuns la Centrul de excelență de la Vâlcea, apoi a jucat la Zalău timp de șase ani, o perioadă care i-a scăzut încrederea în ea. A reînceput s-o câștige de când e în Germania, unde s-a transferat în 2015. „Cred că am făcut cea mai bună alegere. Să mergi într-o țară în care nimeni nu-ți cere nimic, te lasă să faci tu ce știi mai bine, nimeni nu pune presiune, decât să dai ce ai mai bun, pentru mine asta a venit ca o mană cerească.”

E o diferență de care vorbește des și Eliza Buceschi, care ne spunea acum un an că perioada în care a jucat la Thüringer i-a schimbat complet modul în care vede handbalul. Și Crinei îi place că cei de la club apreciază că muncește în continuare mult, iar fanii o tratează cu respect și afecțiune. Deși nu vorbește germană, îi aude strigându-i numele, iar când câștigat titlul, s-a trezit că cineva o ridică în brațe. „Nu mi-a venit să cred. E foarte diferit, aici am primit ceea ce mi-am dorit și visul nu se oprește aici.”

Simte că e abia la început, că turneul bun din Suedia e doar un prim pas și că poate mai mult. Mai ales de când a înțeles că joacă doar pentru ea și nu mai vrea să demonstreze nimic. „La început erau multe în capul meu, dar ajungi la un anumit punct în care te maturizezi și vezi altfel lucrurile. Înainte îmi doream să joc pentru nu știu cine, să demonstrez nu știu ce, și nu-mi ieșea nimic, eram speriată. Nu, acum sunt foarte calmă, am încredere, știu că pot. Mi-am demonstrat de foarte multe ori că pot. Și nu are cine să-ți mai ia lucrul ăsta, dacă tu știi acolo, în sufletul tău, că poți.”

FOTO: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro