Aurelia Brădeanu, Cristina Vărzaru și Ramona Farcău s-au retras din handbal. Ce moștenire lasă în urmă?

„Este poate cel mai greu moment din carieră, pentru că mai mult de jumătate din viață mi-am dedicat-o acestui sport, pentru că iubesc și respect handbalul, pentru că am pus suflet în tot ceea ce am făcut. Dar un proverb german spune că ‘Ceea ce nu poți împiedica, grăbește!’ Și chiar dacă corpul îmi spune ‘Continuă!’, mintea îmi spune ‘Este timpul să te oprești!’. Așa că a venit momentul schimbării. La finalul acestui sezon voi spune ‘Adio!’ carierei de jucătoare.”

E modul prin care handbalista Ramona Farcău și-a anunțat, la început de aprilie, retragerea, printr-un mesaj postat pe Facebook. Ramona Farcău – cunoscută înainte ca Ramona Maier – a fost golghetera Jocurilor Olimpice din 2008 de la Beijing, cu 54 de reușite. A jucat de-a lungul carierei la Zalău, Oltchim, Dunărea Brăila, CSM Ploiești și, cel mai recent, la Dinamo București, o echipă înființată vara trecută care luptă pentru promovarea în Liga Națională.

După performanțele mari obținute cu echipa națională (o medalie de argint la Campionatul Mondial din 2005) și cu Oltchim (cu care a şi câştigat Cupa Cupelor în 2007 și a jucat finala Ligii Campionilor în 2010), Farcău și-a petrecut ultimul an încercând să contribuie la închegarea unei noi echipe competitive pe plan intern, oferind din experiența sa tinerelor jucătoare de la Dinamo. După derbiul pentru promovarea în Liga Naţională, pierdut de Dinamo cu Rapid (22-28), a anunțat că a venit momentul să se oprească, vorbind în același mesaj și de lucrurile care nu merg bine în handbalul românesc. „Când constat câte lucruri s-au schimbat, în ultima vreme, în jurul meu și că mulți dintre cei care ar trebui să reprezinte un real suport pentru atingerea performanțelor au ajuns să ia în derâdere valorile sportului, realizez că a venit momentul să privesc către alte orizonturi.”

Farcău nu va părăsi însă terenul înainte de a face tot ce-i stă în putință să ajute Dinamo să promoveze. Ultimele ei meciuri vor fi cele din barajul de promovare: 24 mai (ora 16:00) Dinamo – CSU Reşița, și 25 mai (ora 16:00) Dinamo – CSM Unirea Slobozia.

Handbalista de 37 de ani nu e singura de la care suporterii români își iau adio în această vară. O altă jucătoare cu un palmares impresionant, Cristina Vărzaru, anunțase încă din noiembrie, după o nouă accidentare la genunchi, că acesta va fi ultimul ei sezon. Spera să se recupereze la timp și să mai prindă măcar un meci, dar era împăcată cu cariera lungă și plină pe care a avut-o.

În 2012, când s-a întors în țară după șapte ani la Viborg, Vărzaru se gândea că mai joacă un an, doi, timp în care se pregătește pentru viața de după sport. Se retrăsese deja de la națională, devenise asistent universitar și se înscrisese la doctorat, dar nu era pregătită să renunțe la emoțiile de pe teren, așa că și-a zis că mai joacă un an, apoi încă un an, cât timp îi permite corpul. I-a permis cinci, timp în care a mai câștigat o dată Liga Campionilor – a patra oară, un record pentru România –, și a dominat campionatul intern cu CSM București.

O nouă accidentare la genunchiul care i-a dat multe bătăi de cap în Danemarca, urmată de o operație, i-a spus că e momentul să se oprească.

La finalul ultimului meci oficial jucat de CSM București în acest sezon – finala Cupei României, adjudecată în fața SCM Craiova cu 33-21 – , Vărzaru a primit din partea clubului un buchet de flori, la fel ca alte jucătoare care se despart de CSM în această vară – Linnea Torstennson, Simone Bohme, Cristina Nan și Carmen Martin.

Imediat după, o altă jucătoare a anunțat că a fost ultimul ei meci, luând prin surprindere pe toată lumea. Deși își prelungise contractul cu încă un an, Aurelia Brădeanu a spus că a hotărât să se retragă. Mai vorbise despre faptul că nu s-a simțit mereu importantă într-o echipă cu atâtea vedete, unde rolul ei se rezuma uneori la apărare, dar în acest sezon a avut meciuri în care a strălucit, fiind votată în aprilie jucătoarea unei etape din Liga Campionilor.

Mica, cum e cunoscută una din cele mai titrate și longevive handbaliste românce, făcuse deja pasul înapoi de la națională în noiembrie, înaintea Europeanului din Suedia. A fost în teren la toate performanțele echipei naționale din ultimii 15 ani și simțea că se apropie și momentul retragerii din handbal.

„Te gândești că mai sunt câțiva pași și te retragi, ți-e greu să faci lucrul ăsta. Toată viața asta am făcut, îți aranjezi viața după programul respectiv. Sunt convinsă că o să fie foarte greu, o să-mi lipsească multe, dar te obișnuiești. Mergem înainte, viața e așa cum e.”

Retragerea unor sportivi atât de valoroși și longevivi e grea nu doar pentru ei, ci și pentru suporterii care le-au scandat numele, le-au purtat tricourile și acum inundă rețelele sociale cu mesaje de mulțumire, revoltă împotriva „timpului necruțător”, dar și cu constatări dulci-amare: „Doamne, ce sportivi uriași avem!” Momentul e greu și pentru tinerele jucătoare care le aveau ca model, dar și pentru conducătorii handbalului, care trebuie să găsească alte standarde și surse de inspirație pentru noile generații.

Pentru că, dincolo de rezultatele impresionante, mai departe de medalii și de rolul avut în anumite echipe, în urma lor rămâne și altă moștenire: a exemplului pe care l-au oferit în modul în care și-au abordat cariera: cu devotament, iubind handbalul și oferindu-i tot ce au, cum spune Cristina Vărzaru în mesajul ei de rămas-bun:

„Mi-am petrecut ultimii 27 de ani din viață într-o relație care mi-a oferit mai mult decât aș fi îndrăznit să visez vreodată. O relație pentru care am făcut tot ce am putut. Cu muncă multă, multă de tot, cu pasiune, cu foame de realizare, cu dorința de a fi mereu mai bună decât toți ceilalți. Cu frământări, cu disperare. Cu lacrimi de fericire sau amare. Cu dorința de a nu-mi dezamăgi familia. Cu inima deschisă.”