Răspunsul la întrebarea de ce urci se tot schimbă dintr-un moment într-altul, mi-am dat seama, pentru că orice urcare și orice coborâre depind de momentul vieții în care mă aflu, de starea interioară, de nevoia de autodepășire sau de refugiu. Un munte mă poate ajuta să-mi depășeșc o frică și atunci trag o paralelă și mă gândesc că dacă am putut să urc muntele respectiv, atunci pot să îndrăznesc și la altele, la mine între betoane. Îmi suflă curaj pe la tălpile bocancilor și mă întorc acasă cu un borcan de entuziasm în propriile forțe. Când se golește borcanul, mă întorc, că doar dă dependență.
Dacă răspunsul la de ce s-a tot schimbat, nu s-a schimbat credința că muntele, luat sub orice formă, rămâne pentru mine cea mai puternică metaforă a vieții. Luați pe oricine două zile pe un munte și felul în care se va comporta va spune multe despre caracterul lui, pentru că-i sunt luate câteva dintre punctele principale ale confortului urban și iese la iveală crudul, autenticul, adică ce contează. Pentru cei ca mine, încăpățânați să se întoarcă, muntele a fost un al treilea părinte care m-a lăsat să explorez, să cad, să mă ridic singură. M-am rătăcit, am plâns și am râs, m-am speriat, am alunecat, am fost pe trasee pe care inima era ghemuită tare. În zece ani de când tot bântui printre ei m-am făcut om mare, dar am rămas și mică, umilă în fața lor, a stâncilor, a copacilor și jnepenilor.
Am transpirat și când purtam tricouri largi de bumbac și nu aveam de nici unele, dar și mai târziu, când am devenit mai tehnică, cum glumim noi în cercurile de prieteni. Am râs și în bocancii de la brandul no name în care mă făceam fleașcă la prima ploaie sau zăpadă și în care băgam absorbante ca să mai merg o bucățică de drum pe tălpici uscate, cu tălpile mele înfășurate în pungi de plastic. În rucsac căram prea multă mâncare pentru două zile și o geacă neagră de oraș, de care eram mândră că se făcea și vestă. Când mă trezeam într-o găleată de stânci, când mă bătea vântul pe o creastă sau când mă-ntindeam pe un pat de iarbă nimic din toate astea nu mai conta. Învățam să prețuiesc și soarele și răcoarea din pădure, și urcările care păreau fără sfârșit, ca să văd lumea din alte perspective și coborârile pe care mă obișnuiam să am grijă cum calc, ca să nu-mi prăpădesc genunchii; și momentele de singurătate și mesele împărțite cu prietenii sau cu străinii care deveneau repede prieteni. Stelele mai apropiate care se-nghesuiau care mai de care să strălucească, focuri de tabără și niște versuri vechi folk, care nu se schimbă niciodată.
Am luat bunătatea și răbdarea pe care mi-o injectaseră cărările și am încercat să fiu și în oraș un om mai bun, mai îngăduitor, care nu mai judecă aspru pe nimeni și nimic. Cred c-am devenit mai blândă și am început să fiu mai atentă, de-a lungul anilor, la lucrurile mai profunde care contează în viață. La momentele simple și împărțite, nu la ce haine am în dulap. Singurul lucru de care poate fi vinovat muntele e că m-a transformat într-o persoană uneori prea naivă și credulă, dar încă nu m-am hotărât dacă ăsta e cel mai mare păcat al unui om. M-am luptat toată viața să nu devin bucureșteanca aia care crede că toți vor să o fraierească sau s-o tragă în piept. Când m-au fraierit, am zâmbit și m-am gândit că o să se întoarcă, probabil, roata și am crezut și-n alții, mai târziu. Erau alte lucruri mai importante de care să-mi fac griji.
Am tot țopăit pe cărări și am simțit că vreau mai mult și mai sus și mai îngust și mai expus și mai pe muchii. Cum ar trebui să ne dorim și-n viața de zi cu zi, că doar v-am spus că muntele e metafora vieții. Te descurci să faci o omletă, îți iese și o ciorbă și ai ajuns la un nivel la care ți se poate încredința cuptorul. Vrei și știi că poți să folosești cuptorul. Rețeta e întipărită în minte, știi cât trebuie să lași tava, intuiția nu te-a lăsat nici ea la greu, acum trebuie doar să te apuci.
Așa cred că s-a întâmplat și cu al meu cuptor, alpinismul. Nu-mi dau seama când m-am îndrăgostit de verticale, dar s-a întâmplat de când mergeam pe văi stâncoase sau de când încălecam calcarul din Piatra Craiului. E ceva în cățărat care îngroașă paralela muntelui cu viața cotidiană. Am un ham pe mine, o cască pe cap, o coardă care mă leagă de o altă persoană în care trebuie să am încredere și viceversa, mă uit în sus și deja mă doare gâtul, treburile devin o idee mai serioase. La fiecare pas am decizii importante de luat pentru siguranța amândurora și la orice pas mă asigur că mi-am luat toate măsurile de precauție. Sunt mereu alert la cel care urcă în fața mea (cap), ca începător și secund. Pentru mine a fost marea câcâială să fac pasul de a merge pe un traseu de mai multe lungimi de coardă, de alpinism clasic (când te cațeri cu o coardă de 60 metri, spre exemplu, cu regrupări pe parcurs, cu retrageri pe altă parte a muntelui). Nici n-a fost plănuită neapărat (deci nedocumentată din partea mea), eram la plimbări și escaladă și m-am trezit în Cheile Turzii întrebată dacă vreau să încerc.
Acasă parcă abia așteptam să merg pe stâncă, să strâng prizele răcoroase între degete, să-mi fixez picioarele pe unele prize care nu par să existe până nu ajungi lângă ele. Dar acum, că eram luată prin surprindere, nu știam ce să spun. Poate nu eram pregătită, nici nu aveam casca mea la mine, lasă că data viitoare, lasă că mai exersez la sală. Mi-era frică de cele mai mici prostii. Că o să mă apuce răul de înălțime sigur, deși n-am avut probleme niciodată, că o să dau de pași pe care nu-i pot trece, că se îmbârligă coarda când o să-mi fie lumea mai dragă, că n-o să pot comunica cum trebuie cu colegul de coardă, prea departe ca să ne mai auzim. Dar poate cea mai importantă lecție învățată pe munte în zece ani a fost că trebuie să încerc și că atunci când anxietatea e mai mare, că atunci traseul respectiv o să-mi aducă cele mai multe satisfacții, pentru că mi-am depășit propriile așteptări.
Așa că m-am dus. Era început de mai, pe unul dintre traseele pentru învățăcei din Cheile Turzii, Școala Turdeană, cu un prieten în ale cărui cunoștințe de alpinism aveam încredere. Ne-am făcut din coardă noduri pe ham, el la un capăt, eu la celălalt, mi-a spus că și dacă nu ne auzim, o să-mi dau seama când ajunge în regrupare după rapiditatea și constanța cu care va trage de coardă. Cel mai important lucru era să recuperez buclele în care asigura el coarda pe traseu. Un traseu amenajat într-un perete înseamnă că găsim spituri bătute, iar în ele alpinistul care pornește cap bagă buclele și fixează coarda pe traseu.
Când l-am văzut plecând, m-au luat emoțiile. Rămâneam jos, singură, cu toată coarda aia la picioarele mele și cu câțiva spectatori în spate, ceva turiști din chei care se opriseră la o șuetă și la show. Deși a fost un gând stupid, aveam o presiune extra să mă descurc bine, să nu cad și să mă fac de râs. L-am urmărit pe colegu’ cățărându-se într-o fisură și punând bucle, după care a dispărut tot mai mult din el, apoi de tot. Trebuia să fiu tot timpul atentă la câtă coardă îi las liberă, nici să-l țin tensionat ca-ntr-o lesă, nici să fie metri de coardă liberă. Deja depășisem presiunea spectatorilor, era presiunea că trebuie să-mi fac treaba bine acolo și dacă Doamne feri pică, să fiu cu mâna pe coardă. Mâna dreaptă nu se desprinde de coardă nici un moment. Nu iei mâna de pe coardă, fie el un atac masiv al împărăției muștelor sau păsărilor sau cea mai cea mâncărime. Te abții, că doar n-o fie sfârșitul lumii. La prima regrupare ne-am auzit, așa că am știut când să-mi pun papuceii de cățărat, când sunt asigurată de sus și pot pleca.
Am simțit coarda tensionată din ham în sus și ăla era semnalul meu principal. Mai făceam un pas în fisura de început, mai simțeam coarda strângându-se. Fiecare strângere era un semn că mă descurc decent, fiecare pas trecut fără căderi era o sărbătoare. Efectiv nu știam la ce să mă aștept mai sus și mai sus. Nu citisem despre traseu, ci aveam doar încrederea că eram cu cineva care mai trecuse pe acolo și care mă asigura că e ușurel, de aici și denumirea de Școala Turdeană, pentru cei ca mine. Desigur, pe măsură ce tot urcam pe verticală, mă tot îndoiam de mine. Ce caut acolo, ce-a fost în capul meu, sigur o să meargă ceva prost, mamă unde ești, o Doamne, o Doamne. Erau stări antitetice și până la urmă stările astea m-au ținut mereu pe munte. Că dacă era ușor și dacă știam mereu la ce să mă aștept, probabil nu mă mai deranjam.
Am ajuns în regrupare și eu într-o poziție ușor nefirească, strâmtorată. Regrupările în alpinism sunt de regulă mici stânculițe pe care-ți încap ambele picioare, loc să-ți aștepți partenerul, să faci niște manevre de coardă înainte s-o iei de la capăt. Cu cât e mai tare traseul, cu atât regrupările sunt mai aeriene și provocatoare, dar nu era, din fericire, cazul nostru. Adică eram aerieni oricum. Era un sentiment ciudat. M-am asigurat cu lonja de pe ham în regrupare, independent de coardă și am dat din cap că sunt bine. Încercam să fac un pic de sens din locul în care ajunsesem fără să-mi propun. Vertical, aerian, totuși atât de aproape de civilizație. Vedeam puncte colorate sub noi care se plimbau prin chei, de-al lungul râului. Îi auzeam chicotind și de câteva ori m-am întrebat de ce n-am rămas și eu acolo. Apoi m-am uitat în peretele de vizavi, în care se ridica mai înaltă, mai expusă, Creasta Sanșil, o muchie crescândă cu o panoramă superbă asupra Cheilor, care m-a cucerit din prima. Urmăream doi prieteni care intraseră în traseu în același timp cu noi și deja visam, salivam să fiu și eu acolo. Dar toate la timpul lor. Mi s-au mai liniștit bătăile inimii și mi-am dat seama ce bine că am ajuns acolo, că mi-am asumat riscuri, că deja visez la mai sus, chiar cu toate anxietățile la pachet.
Când am rămas a doua oară singură la filat spre mai sus, parcă aparțineam un pic mai mult zonei și peisajului. Mă liniștisem și mă bucuram mai mult de tot ce mă-nconjura, de prezența celorlalți care-și făcuseră de lucru prin pereții vecini. Traseul nostru s-a terminat cu o mini creastă aeriană care mi-a mers direct la suflet. Am stat acolo să strângem coarda, să mâncăm o ciocolată și să ne băgăm papuceii de cățărat în rucsaci. Aveam zâmbet tâmp și-aș mai fi rămas o săptămână acolo, temă pentru la toamnă. Ca-n viață, nu? Am văzut că se poate și mi s-a deschis un apetit teribil; apetitul și niște porți spre o lume în care nu îndrăznisem să intru până atunci, dar în care cred din ce în ce mai tare că mă potrivesc și care-mi dă și mai mult curaj să perseverez, în general, să-mi acord un vot de încredere mai mare.
Odată porțile deschise, visez la multe traiectorii, dar cum îmi spunea mie un om frumos la o poveste, ca să ajungi pe ele trebuie să se întâlnească persoanele potrivite cu interese comune, cu încrederea, cu timpul liber, cu sacrificiile financiare, deci vom vedea, vom cerceta, vom scrie. Or să mai fie emoții și când o să fiu eu prima care se duce pe un traseu de alpinism clasic, alte tipuri de presiuni (pe care mi le pun eu singură pe umeri, desigur), atenție și mai mare și povestea nu se termină niciodată. Tot vrem mai mult, mai expus, mai dificil de prins. Evoluăm, firește, și ne uităm diferit la pereți când mergem pe o cărare. Ne gândim ce se întâmplă prin pereții de vizavi – oare e/ merge vreun traseu, pe unde e cazul ne amintim de poveștile pionierilor pe urmele cărora pășim.
Sunt și trasee verticale pentru care muncim mai mult decât am făcut-o în Turzii (vreo 20 minute până la bază), pentru care trebuie să urcăm ore bune. Dar după ce ne punem hamurile și papuceii și ne facem nodurile, ne spunem că o dată în viață merită efortul. Ne îmbrățișăm la ieșirea din hăul în care-am mai aruncat niște îndoieli, iar eu îmi amintesc cu drag de toți oamenii care m-au urcat în trenuri spre munte acum zece ani, care mi-au arătat o creastă sau alta, care au avut răbdare cu mine și grijă de mine, acolo unde a fost nevoie, cum se întâmplă și acum.
Tot încerc să fac un exercițiu de imaginație, să-mi dau seama cu ce mi-aș fi umplut timpul liber dacă nu m-aș fi îndrăgostit de munți și nu văd nimic care să depășească limita superficialului. Îmi dau papuceii jos și îmi afund degetele libere într-un smoc de iarbă, în timp ce mă chinui să-mi desfac nodul de pe ham. Îmi dau jos casca și-mi șterg cu brațul transpirația de pe frunte. Îmi fac umbră cu palma și dau un 360 cu privirea. Întind brațele și iar mă minunez. Esența unei vieți mai senine stă, pentru mine, și-n minunare. Dacă nu voi mai avea de ce mă minuna, atunci mă voi întreba și iar m-oi întreba. Spre care munte m-oi mai îndrepta?
