Campioană în aşteptare? Man City bate tot ce-i stă în cale, doar rivala de peste drum ţine pasul în Premier League

Săptămâna asta, Jacob Steinberg de la The Guardian a scris un articol destul de deprimant despre calcifierea elitei din campionatul englez. Argumentul e că, într-o bună partea a stadioanelor, domneşte plictiseala şi nemulţumirea. Promisiunea titlului fantezist obţinut de Leicester acum două sezoane a rămas neîmplinită. Acel succes trebuia să fie o chemare la luptă pentru restul cluburilor din Premier League, echipele obişnuite cu mediocritatea, dar care ar fi putut să-şi spună „şi noi putem face asta!“.

Numai că visul lui Leicester s-a transformat rapid într-un coşmar – Claude Puel e al treilea antrenor în ultimele 10 luni. Între timp, băieţii mari au aruncat cu sume obscene şi au restabilit ordinea stratificată în Premier League. Echipele care s-au întâlnit sâmbătă după-amiază sunt exemplele date de Steinberg. West Brom, blocată în purgatoriul neschimbător cu Tony Pullis, şi Man City, care a detonat piaţa cu o factură de aproape jumătate de miliard în ultimul an şi jumătate.

După victoria lui Guardiola, două lucruri sunt clare: investiţia lui City se vede pe teren şi doar cine-şi permite sume similare poate ţine pasul.

Can anyone stop this Manchester City side?#MCFC pic.twitter.com/YNZB4JHN06

— BBC Sport (@BBCSport) October 28, 2017

„Nu-i panică“

Acum că am vorbit de chestiunile structurale, merită amintit şi faptul că West Brom nu pierduse niciun meci acasă în ligă sezonul ăsta şi că oaspeţii de pe Hawthorns au avut nevoie de fiecare penny de talent disponibil ca să obţină victoria asta cu 3-2.

În patru minute din prima repriză, cele două adversare au schimbat lovituri ca nişte boxeri în ring. Întâi Leroy Sane, apoi imediat replica lui Jay Rodriguez, care n-a apucat să se bucure prea mult, pentru că Fernandinho a restabilit avantajul pentru City. E genul de agitaţie pe care fanii lui West Brom n-o văd prea des – Pullis nu e tocmai un adept al fotbalului ofensiv.

Man City have made the best-ever start to a #PL season after 10 games, collecting 28 points (W9 D1) with a goal difference of +29 ???? pic.twitter.com/yUKhRv00op

— Premier League (@premierleague) October 28, 2017

Spre deosebire de Guardiola, care continuă să-şi împingă fundaşii laterali scumpi până în careul opus. E unul dintre principiile de bază ale catalanului şi asta explică de ce City l-a făcut pe Kyle Walker, pentru scurt timp, cel mai scump fundaş din istorie. El e cel care i-a pus mingea pe tavă lui Sterling după pauză, momentul decisiv în care liderul a rupt echilibrul. E al patrulea assist oferit de Walker de când a venit, aproape unul la fiecare două meciuri.

No defender has recorded more Premier League assists (9) since the start of last season than Kyle Walker.

Incredible team goal. pic.twitter.com/GSFROnJ1Ov

— Squawka Football (@Squawka) October 28, 2017

Singurul motiv pentru care golul lui Matt Phillips din prelungiri a provocat ceva emoţii a fost că întreaga linie de atac a lui Pep a fost neobişnuit de imprecisă: din 15 şuturi, doar cinci au ajuns pe poartă. Dar asta nu mai contează când City a ajuns la 21 de meciuri consecutive fără înfrângere, cea mai lungă serie din istoria clubului.

„Am câştigat, ăsta e cel mai important lucru. Mă bucur că nu ne-am panicat nici la 1-1, nici la 3-2“. Guardiola a avut timp să vorbească şi despre juniorul Phil Foden, tânărul care a marcat sâmbătă pentru naţionala sub-17 a Angliei în victoria din finala Cupei Mondiale contra Spaniei. „E atât de important pentru Anglia – băieţii ăştia vor creşte şi vor aduce titluri în viitor“.

Întrebarea e dacă jucători promiţători ca Foden vor avea vreodată loc într-un 11 de start care costă mai mult decât stadionul lui West Brom.

What a feeling ❤️???? pic.twitter.com/0TMAUXuecu

— Phil Foden (@PhilFoden) October 28, 2017

United ţine aproape, în felul ei propriu

Paradoxul întâlnirii ditnre Man Utd şi Spurs e că Mourinho a ieşit învingător şi a confirmat totodată stereotipurile defensive care-l fac să pară, pentru unii, antiteza lui Guardiola. Rezumatul primelor 75 de minute de pe Old Trafford încape într-o prăjitură cu răvaş. Morişca de picioare de la mijlocul terenului a făcut improbabilă orice fel de creativitate, iar Lukaku a făcut febră musculară la gât, uitându-se după mingi lungi care au ajuns inevitabil în mâinile lui Lloris.

After Pep called Tottenham ”the Harry Kane team”

First game without Kane: L

Second game without Kane: L pic.twitter.com/XzlKjsEhkS

— EPL Bible (@EPLBible) October 28, 2017

De cealaltă parte, ca şi Liverpool, Spurs s-au lăsat atraşi în bătălia asta atriţională. Când Guardiola îi poreclea „echipa Harry Kane“ acum ceva vreme, Pochettino reacţiona jignit în presă. Acum, în lipsa atacantului accidentat, era momentul perfect pentru a demonstra de ce caracterizarea lui Pep e insultătoare. Nu s-a întâmplat asta – dimpotrivă, aproape orice moment de posesie (şi au fost multe) a dat senzaţia că jucătorii în alb caută în zadar ceva, mai degrabă pe cineva care lipseşte.

Chiar și așa, spre sfârşitul meciului Tottenham avea măcar un punct în buzunar. Și în afară de un schimb brusc de ocazii în ultimul sfert de oră, care a mai trezit publicul din moţăială, nimic nu dădea impresia că rezultatul va fi altul decât 0-0.

Apoi, grafica Sky Sports ne-a informat că United a marcat 10 goluri după minutul 80 stagiunea asta, mai mult ca oricare altă echipă. Timpul în acel moment: 79,80. Cineva din studiourile televiziunii are talente nebănuite. De Gea a bătut lung un aut de poartă, Lukaku a prelungit şi Anthony Martial, proaspăt introdus, a finalizat singur cu Lloris. Ceea ce e şi mai uimitor decât timing-ul e simplitatea golului – e ca şi cum excelenta apărare a lui Tottenham, cu Vertonghen în frunte, a uitat brusc unde e şi ce sport joacă.

Nici lui Pochettino nu i-a scăpat discrepanţa asta: „Nu primim goluri de tipul ăsta. Ne-am pierdut concentrarea, cred că meritam mai mult de atât“. Clubul său continuă seria neferictă de pe Old Traffod: e a 21 înfrângere din 26 de jocuri.

Victorii pentru urmăritoare

Şi uite aşa, clasamentul, ca în sezonul trecut, reflectă exact ideea lui Jacob Steinberg: un „big six“ în cadrul căruia există raporturi diferite de putere, dar care e la alt nivel decât restul. Vor exista mereu episoade fantastice, ca cel pus în scenă de Huddersfield cu United etapa trecută, dar, pe întreaga durată a maratonului, „class will win out“, cum se spune.

Chelsea şi Arsenal s-au chinuit cu Bournemouth, respectiv Swansea, dar au obţinut victorii la limită care să le păstreze pe, sau aproape de locurile de Champions League. La Liverpool, toată atenţia a fost pe duelul dintre prietenii buni, Klopp şi Wagner.

Find someone in life who adores you as much as Jurgen Klopp loves David Wagner pic.twitter.com/9V5TuTtVna

— roger bennett (@rogbennett) October 28, 2017

Naraţiunea asta a fost mai captivantă decât felul în care gazdele de pe Anfield au rezolvat rapid meciul în repriza secundă. Trei goluri şi niciunul primit – înţelegem de ce Klopp şi-a petrecut interviul de după meci râzând cu poftă.

Manchester keep setting the #PL pace pic.twitter.com/W96nMB1B7k

— Premier League (@premierleague) October 28, 2017