Dacă-l știi doar de la competiții, unde-l vezi, invariabil, într-un colț al transmisiei laola.tv, privind bonom peste ochelarii cu rame subțiri la elevele sale, ai putea crede că Viorel Filimon a venit să-și vadă fiicele sau nepoatele la lucru, ani buni după ce, prin vreun părculeț de provincie, le-a pus prima oară paletele de „ping-pong” în mână și le-a învățat reverul.

Tocmai de aceea, primul lucru care te frapează când îl întâlnești pe bărbatul de 67 de ani e vigoarea lui extraordinară. Îți strânge mâna energic și apoi o ia în sus pe scările largi din clădirea Ministerului Sportului. A urcat deja zece trepte când se întoarce: „Sunt doar două etaje, nu mai luăm liftul”. Un training tineresc, cu logo de universitate nord-americană, completează portretul unui antrenor „fresh”.

Calificările pentru Tokyo au trecut cu bine, dar munca serioasă pentru Jocurile Olimpice de-abia acum începe. Iar Filimon, coordonatorul lotului național feminin de tenis de masă, apasă greu pe fiecare cuvânt când vorbește despre Olimpiadă, ca și cum ar vorbi cu fetele de la lot, ca și cum ar vorbi cu sine. Tocmai ce s-a întors de la Top 16 Europe, din Elveția, după un zbor amânat de vremea grea, și e deja pregătit de alt zbor, spre Portugalia, să le asiste pe fetele de la lot la Open-ul iberic.

La prima oră a dimineții, mesajele WhatsApp curg unul după altul pe telefonul experimentatului antrenor. „Tocmai ce-mi scrie Bernie despre ce a făcut azi la antrenamente”, îmi spune Filimon, derulând înapoi, spre începutul anului, corespondența zilnică pe care o are cu cea mai bine cotată dintre elevele sale.
Nu trece mult și-i scrie Dana Dodean, apoi Eliza Samara.

Primește informații de la fete, schimbă link-uri către meciuri, trimite video-uri cu observații, primește întrebări, dă sfaturi. Fetele noastre de bază – de-acum calificate la Jocurile Olimpice – joacă toate la cluburi din străinătate, așa că, în lipsa posibilităților unei pregătiri centralizate, ca la carte, cum i-ar plăcea lui, antrenorul și jucătoarele profită de tehnologie pentru a sta cât mai aproape unii de alții. O zi întreagă pe WhatsApp și pe YouTube nu i-ar ajunge la câte ar avea să le spună lui Berni, Danei, Elizei și celorlalte jucătoare de la lot. Spune că cel mai bine e să corectezi lucrurile atunci, pe loc, când le faci greșit, nici o secundă mai târziu.

Cum fizic îi e imposibil să fie în trei, patru sau cinci locuri deodată, Filimon se încrede în profesionalismul fetelor. Le antrenează de când erau de-o șchioapă – pe Bernie a adus-o la lotul mare la 13 ani! – a câștigat alături de ele o mulțime de medalii, e dublu campion european, consecutiv, pe echipe, cu Bernie, Dana și Eliza, dar marea provocare va fi în vara aceasta, la Tokyo.

O medalie olimpică e tot ceea ce lipsește din palmaresul tenisului de masă românesc. Asta e marea lui ambiție, după o carieră în acest sport, și încearcă să le transmită ambiția și fetelor. Adevărul e că o medalie la Jocuri ar da de minune în vitrina cu trofee a unui sport care, ca puține la noi, merge bine și foarte bine de zeci și zeci de ani și produce în continuare campioni, de la junirori și cadeți până la seniori, fete și băieți, deopotrivă, în ciuda hegemoniei dezarmante a țărilor asiatice și în ciuda importului masiv de talent din China în Europa.

*

De fapt, curiozitatea care m-a însoțit spre întâlnirea cu Viorel Filimon nu ținea atât de actualitatea pregătirilor pentru Tokyo 2020, după succesul frumos (și greu obținut) din calificările cu India. Mă interesa un cadru mai larg: cum să explicăm constanța rezultatelor de la tenisul de masă, cine și cum continuă să descopere noi talente în România? 

În vreme ce gimnastica, atletismul, boxul sau handbalul (masculin) și multe alte sporturi la care eram sau ne consideram grozavi au alunecat în jos, tenisul de masă s-a menținut în top, are rezultate la toate nivelurile de vârstă (am dat recent inclusiv campioane mondiale la cadete) și, mai mult, are ambiții ce depășesc granițele unei Europe pe care continuăm să o dominăm la feminin, în ciuda naturalizărilor de jucătoare din Asia. Există o rețetă în spatele acestui fenomen? Spus altfel: e ceva din povestea de succes a tenisului de masă ce putem replica la scară mai mare în sportul românesc? 

*

Antrenor din 1981, Viorel Filimon e, cu siguranță, omul potrivit să ne răspundă la aceaste întrebări. Deși nu a avut o carieră de top în tenisul de masă. S-a ținut de facultate, să aibă o meserie, cum era pe vremea aceea. A făcut Politehnica, a ajuns constructor de nave la Galați, dar microbul tenisului de masă nu-i dădea pace. Așa că a abandonat o carieră promițătoare – și bănoasă, în anii comunismului – în inginerie și a luat-o de jos, de la zero, ca antrenor de tenis de masă. 

Nu regretă drumul ăsta. „Faptul că am urmat Facultatea de Mecanică a însemnat foarte mult pentru a înțelege altfel de cât înțeleg alții tenisul de masă. Tenisul de masă este un sport tehnic, absolut totul se bazează pe Matematică și Fizică. Gândiți-vă că vorbim despre viteză, frecare, unghiuri, deplasare, accelerație, diagonală, linii, multe, foarte multe chestiuni tehnice se leagă de Matematică”, spune Filimon, care anul viitor va face 40 de ani de meserie.

„Totul a început în urmă cu 40 de ani”, punctează, apoi o ia, metodic, ca un antrenor de școală veche: tradiția, sistemul, selecția, contextul rezultatelor din ultima vreme, secretul unei echipe care domină sportul ăsta în Europa, îngrijorările și planurile de viitor.

Moștenirea: modelul Ella Zeller-Constantinescu

„Acum 40 de ani, am avut la conducerea tenisului de masă românesc o fostă mare campioană mondială, Ella Zeller-Constantinescu, care, prin exemplul dânsei, atât ca fostă mare sportivă, cât și ca antrenoare, ne-a insuflat nouă, câtorva antrenori care suntem acum mai în vârstă, această dorință de a face performanță; această dorință de a crea tot timpul ceva și de a ne mândri cu rezultatele nu doar noi, ci o Românie întreagă.

Pe lângă doamna Zeller-Constantinescu, care mi-a fost un îndrumător deosebit în ceea ce urma să fac eu, am mai avut un mentor, Laurențiu Gheorghiu, un antrenor mai în vârstă ca mine cu 10 ani, cu care am lucrat imediat ce am terminat colaborarea cu doamna Zeller. Noi, la tenis de masă, am avut o tradiție, pe care eu am preluat-o și am dezvoltat-o în continuare și când cei doi mentori ai mei au plecat din țară.

La rândul meu, am încercat să le transmit tinerilor antrenori aceeași dorință de a face performanță, de a merge la selecție, de a descoperi permanent talente… Și așa se face că, fie de la Constanța, fie de la Slatina, fie de la Târgu Mureș, de la Arad sau Craiova, de la Cluj, pe rând, au tot apărut performeri.”

Sistemul: câteva cluburi de top și două centre olimpice

„Am avut dintotdeauna câteva centre care au ținut steagul sus: Clujul, Craiova, Târgu Mureș, parțial și Bucureștiul, Buzăul, iar de-a lungul timpului au mai apărut Constanța, Slatina, Aradul și Câmpulung, de o perioadă.

Constanța, Bistrița, Slatina au dat tot timpul valori, alte cluburi au dat din când în când. La băieți, a apărut la Câmpulung un centru co-privat, unde s-au investit foarte mulți bani, antrenorul e un fost jucător, tânăr, care a făcut parte din echipa mea de la Constanța, și care a dat destul de mulți sportivi.

De trei-patru ani, s-a format secția de tenis de masă la Steaua București, cu posibilități financiare mult mai mari decât alte cluburi. S-au strâns ceva copii din jurul Bucureștiului și acum domină tenisul de masă masculin din România, deși sunt încă la nivel de cadeți și juniori.

Apoi, avem, de 35 de ani, două centre olimpice: la Constanța, mutat de la București, apoi a apărut centrul de la Bistrița, bazat mai mult pe băieți, dar, văzând că se pot obține rezultate mai bune cu fetele, au ajuns să lucreze cu fete și ei, acolo. În rest, a mai apărut câte un jucător la Arad, centru care a dat-o pe Daniela Dodean; Târgu Mureș mai mult a promovat pentru centrul olimpic de la Bistrița, pe Szocs Berni și pe Szocs Hunor; Slatina, pe lângă cele două fete din lotul olimpic, Adina Diaconu și Irina Ciobanu, a mai avut câteva jucătoare de nivel de lot, dar fără rezultate deosebite. Constanța a dat multe jucătoare tinere care la nivel european au obținut medalii în toate probele, dar nu au reușit să se mențină la nivel de senioare pe o perioadă foarte lungă.”

Cum ne îngrijim de vârfuri

„Federația face mari eforturi ca toate aceste vârfuri care apar la nivel de cluburi, la vârste de 10-11-12 ani, să aibă toate condițiile, în lipsa posibilităților. De exemplu, nu avem o sală specială de tenis de masă! De 40 de ani tot primim promisiuni că se face ceva, ca lotul național să se poată reuni și să poată să stea în permanență undeva în pregătire. Federația a reușit să asigure un calendar competițional la toate categoriile, să putem participa la o groază de activități de selecție organizate de federația europeană sau de cea internațională.

De fiecare dată, copiii noștri sunt vârfuri ale acestor evenimente organizate la nivel de mini-cadeți, până în 15 ani. Așa a apărut Adina Diaconu, așa au apărut Cristi Pletea, Andreea Dragoman, toți au trecut prin aceste programe, iar federațiile europeană și internațională au preluat câte un sportiv cu o parte din cheltuielile financiare pentru a putea ajunge la pregătiri prin China, Japonia, peste tot pe unde s-a putut merge.

Elena Zaharia e prinsă de patr-cinci ani ani într-un astfel de program, Bianca Meiroșu la fel. Ele au câștigat titlurile europene la categoriile mici, de mini-cadete și cadete, anul trecut și băieții, la fel, și au fost selectați în programele internaționale. Munca depusă de antrenori și interesul acordat de cluburi în unele părți ale țării au făcut să apară aceste tinere talente, care au fost preluate de federația noastră și au ajuns să reprezinte țara la competiții internaționale. Așa s-a ajuns să se observe că România are mereu talente care vin din urmă.”

Tenis, fete și băieți: individualități și generații

„Centrele despre care vă vorbeam au dat în continuu sportivi deosebiți, îndeosebi fete. Băieți au apărut sporadic, câte unul – că a fost Vasile Florea, că a fost Andrei Filimon, Adrian Crișan, acum Pletea și Șipoș. La băieți au fost cam câte unul, la fete au fost mereu trei, patru, cinci de cam aceeași valoare. La băieți au fost individualități, la fete am avut generații, pentru că, așa cum ziceam, și tradiția, la fete, a fost continuată de antrenori parcă mai pasionați și mai fideli liniei pe care am preluat-o de la cei doi magiștri. 

La fete, consecvența antrenorilor a fost mai mare. Colectivul de la fete a respectat rețeta preluată de la maeștri, au mai pus câte ceva și de fiecare dată am reușit să contăm în Europa și am ajuns și la nivel mondial, unde am obținut un titlu la dublu feminin, o calificare la simplu fete, am luat medalii multiple la dublu mixt, dublu fete… Fetele au fost mai consecvente și în pregătire, și în rezultate.”

Baza de selecție: cum tragem copiii spre tenis de masă?

„Având în vedere că s-au scos orele de Educație Fizică, s-au desființat clasele speciale cu profil sportiv, nu stăm bine deloc. Educație Fizică se face doar tangețial, nu există posibilitatea de a face mișcare în niște condiții normale, cu sală încălzită, nu să alergi cu fularul la gât ori să faci în curtea școlii pe ploaie și vânt. E complicat.

Îmi vin unii părinți cu copii de 13-14 ani la tenis de masă. Le spun că tenisul se începe la 4-5 ani, sub formă de joacă, de mișcare, nu neapărat să scoți untul dintr-un copil la vârsta aia. Dar dorința de a lupta, punctualitatea, formarea unui program se învață în timp. La 15 ani nu-l mai poți învăța să se trezească la 6 dimineața ori să vină la sală sâmbăta și duminica. Dacă faci toate astea cât sunt mici, poți lucra cu ei la 13-14 ani.

Multe federații spun că cei mici vin tot mai greu la sport. E o gogomănie! Noi mergem de două-trei ori pe an, cam la trei-patru luni, la câte o școală mai accesibilă, în funcție de sala pe care o avem la dispoziție și de mijloacele de transport din zonă. Când faci selecție la clasa 0, clasa I, a II-a, copii de maximum 7 ani, aceștia nu pot veni singuri la sală, trebuie însoțiți de cineva. Sunt tot felul de probleme din acestea, să poți să-i aduci la sală. Am ajuns la Constanța ca personal să iau un microbuz să îi aduc; la sală îi așteptau colegi de-ai mei care lucrau cu ei până aduceam seria cealaltă și tot așa. Facem eforturi foarte mari, și nu toată lumea se implică, mai ales că nu doar timpul contează, ci și aspectul financiar. Atunci e foarte greu să ai copii în sală.

Noi, în Constanța, avem tot timpul de la 50 la 70 de copii. Pe mulți îi aduci câteva luni și vezi cum evoluează, alții au mare talent, dar nu pot fi aduși de părinți și se lasă, neavând cum să ajungă la antrenament. Alții cred că e prea mult să vii la patr-cinci antrenamente pe săptămână, pentru că au de învățat, la școală profesorii le dau foarte mult de lucru, peste putința lor. Foarte rar vin părinți cu copii foarte mici să spună: vreau și eu să facă mișcare. Nu e popularizat sportul acesta, nici măcar rezultatele noastre mari nu sunt popularizate. Două-trei zile la TV, prin ziare, acolo, apoi nimic. Ziarele, revistele, posturile locale ar trebui să facă propagandă, să se știe că pe strada mea e un campion la gimnastică, dincolo e un campion național la tenis sau un olimpic la Matematică.

Chiar înainte de calificările pentru Olimpiadă, am făcut o demonstrație la o școală privată din Constanța. O școală extraordinară, cu condiții foarte bune, cu sală, cu echipamente, tot ce vrei. Mergem de două-trei ori pe săptămână, am dus mese acolo și încercăm să lucrăm cu acei copii. Le-am făcut prezentări video cu festivități de premiere, să vadă cum se bucură marii noștri sportivi, a fost foarte atractiv pentru toată lumea. Au fost uimiți cu toții ce înseamnă să lupți pentru o medalie la tenis de masă. Lumea crede că e simplu, că vede o masă în concediu și joacă un ping-pong, crede că dacă pune și el mingea pe masă nu e mare scofală. Eu mai râd cu unii care zic că se pricep la tenis de masă. Le dau mingea și merg cu ochii închiși unde o dau ei. Zic acum dai acolo, acuma o dai sus, în bec, acum o dai în lumea care se uită la noi. Le zic că toate le cunosc din experiență.

Asta e cu selecția: dacă nu te duci tu să cauți, dacă aștepți să îți vină copiii la sală nu vei avea niciodată sportivi. Ca să ai o generație, o echipă, trebuie să mergi să cauți. Cel mai rău e că talentele mari, care pot să joace nu doar tenis de masă, ci și handbal sau fotbal, sunt atrase sau îndrumate în sporturi în care nu ar putea scoate rezultatele de la tenis de masă. Eu pierd copii buni pentru că se duc la karate, că-i învață să se apere, că așa le-a zis mama, se duc la tenis de câmp, să câștige milioane ca Simona Halep, la fotbal, că e Ronaldo, că e Messi, iar acolo te văd 30.000 de spectatori, iar la tenis de masă te văd vreo 200, maximum 4-5.000 de spectatori, la un European.

Selecția depinde de mulți factori. Pierzi un foarte bun jucător doar pentru că părintele se supără că nu mai câștigă băiatul. Dacă el a fost primul la facultatea de Drept, copilul trebuie să fie mereu primul la tenis de masă. Până la urmă, într-o echipă de trei-patru, doar unul va fi locul 1 la simplu, iar unul va fi locul 4, el având o valoare foarte bună, de altfel, ar fi locul 1 în altă țară. Și atunci copilul pleacă, iar peste ani de zile, când mă văd cu ei, îmi zic că ce proști au fost că s-au lăsat, că s-au luat după mama, după tata. Vorbesc de oameni care au ajuns la nivel de campion național, nu că dădeau mingi pe masă. Apoi, se întâmplă să investești șase-șapte ani într-un sportiv și apoi să-l pierzi.

Cam așa e cu selecția: mergi la școli, aranjezi cu domnul director, cu doamna învățătoare, ei au primele arme de a trimite acei copii la sport. Mai nou, sistemul de remunerare în școli e pe bază de punctaje pe participări, pe activități, unii profesori de Educație Fizică din școli fac echipa școlii și nu-i mai lasă pe copii meargă la cluburi. Sunt multe piedici. Dar cert e că dacă te duci să cauți, găsești copii în toate, toate ramurile sportive.”

Un context necesar: cât de greu se obțin medaliile azi

„Orice meci este greu, toate țările au învățat să joace. Internetul îți dă o multitudine de posibilități de a antrena, o mulțime de metode, de explicații. Felul în care fiecare preia aceste lucruri, prin muncă, foarte multă muncă, șapte-opt ore pe zi, duce la rezultate. Sunt zile în care tu nu lucrezi nici pe jumătate, iar în China sau în Japonia treaba asta nu se întâmplă. Programul este program. Au posibilități financiare să țină toți sportivii acolo, să-i supravegheze, iar fiecare neregulă e penalizată disciplinar sau financiar.

La noi, ce posibilitate să am? Am până la 18 ani – și ăsta iar e un secret pentru care apar mereu tinere talente – pentru că jucătorii pot fi supravegheați și îndrumați să facă lucruri pentru înalta performanță. Când au făcut 18 ani, nu mai poți să-i ții în țară și se pregătesc mai mult pe afară. Și credeți-mă că nu interesează pe nimeni la cluburi dacă Bernie sau Dana Dodean progresează sau nu progresează. Pe ei, acolo, îi interesează să le câștige meciul în Champions League sau în campionatul național, să își ia medaliile pe care le doresc și ne trezim că, peste trei-patru ani, super-valori cu niște perspective deosebite rămân pe loc. De ce? Pentru că acolo au ce să mănânce, au casă, au un confort, nu îi obligă nimeni la lucruri mai puțin plăcute, adică la muncă și că e frig, și că plouă, și că ninge. Omul se învață cu un confort de supraviețuire, fără să mai muncească pe rupte. Între timp, în China sau Japonia, dacă ai întârziat un minut la aliniere, înainte de antrenament, dacă nu ești atent și dai mingile mai mult pe afară, nu mai pleci la competiții, nu mai primești ce ai de primit, nu mai ești selecționat la lotul național. Și fiecare știe acolo că, în spatele celor trei-patru titulari, mai sunt vreo 100 care le pot lua locul imediat.

La noi, una să avem să le ia locul celor trei fete când, din diverse motive, nu pot să joace. Poate e accidentată, poate e bolnavă, poate are o stare proastă la o competiție și nu are forma de vârf, are o durere, a călcat greșit… E greu, am avut situații în care omul 3 sau 4, campioane europene de junioare, medaliate la mondiale, când au intrat acolo nu au reușit să facă față acestor mari competiții. Trecerea de la juniorat la seniorat, mai ales când ai o generație foarte bună în față, cum e cazul acum la noi, e foarte complicată. Multă lume nu înțelege asta și crede că e subiectivism din partea antrenorului. Dar orice antrenor dorește să obțină victoria cât mai ușor, fără stres, fără emoții. De pe fotoliu e ușor să dai în antrenor și în jucător.

Este greu, toată lumea a învățat tenis de masă, nu suntem cei mai buni, chiar dacă în clasament suntem campioni europeni de două ori la rând. Foarte bine! Dar dacă mâine jucăm cu trei-patru echipe din Europa, pot să ne bată. Nu avem nimic garantat. Așa cum Germania nu a putut să creadă că pierde la Portugalia sau că pierde cu noi; sau acum, Portugalia, cu trei chinezoaice, deci cu echipa întărită, nu s-a calificat la Jocurile Olimpice, iar la Europene au jucat finala. Toți știu să joace, nici un meci nu e ușor, sunt jucători apropiați valoric care pot să îți facă surprize. Nu e de mirare dacă la competiții viitoare România, care e campioană europeană, să aibă și zile mai proaste. Nu poți să ții în permanență steagul sus cu doar trei oameni. Atenție, trei oameni! Restul sunt acolo, pot să facă demonstrație, pot să facă pe partenerii, pot să facă orice, dar deocamdată nu au confirmat că pot să facă mai mult, lucru care nu se întâmplă în China sau Japonia, care au și echipa a doua, și echipa a treia aproape de aceeași valoare. Noi, din puținul pe care îl avem, ne mulțumim că scoatem rezultate de nivel de juniori, la nivel de cadeți, dar, după aceea, ca să reușești să te autodepășești trebuie să muncești înzecit.

Asia cheltuie foarte mulți bani în cercetare, au tot felul de sisteme de înregistrare a meciurilor și de interpretare a lor, oameni specializați în a da prognoze față de ce s-a întâmplat în meci. Deja, antrenorul este pus în gardă, ca și jucătorul, de echipa tehnică pe care o au pe lângă. Psihologul vorbește despre stările pe care le-a observat în meci, pe care le-a observat la posibilii adversari, metodistul vine și îți spune despre ce rever are adversarul, că din 100 de mingi a pus 90 pe masă, că la serviciu face asta și asta. Ca antrenor, nu poți avea toate aceste informații singur. Acum am început și noi, avem maseur, doctor, psiholog, preparator fizic, dar ei pot să acționeze pe perioade scurte de timp, înainte de competiții, pentru că nu avem posibilitatea acestei pregătiri centralizate. De ce? Sportivii noștri trebuie să facă față la cerințele de la cluburi, nu pot să stea în permanență în pregătire. A fost cazul Samara, care și-a făcut contractul de așa natură încât să stea la Constanța, unde avea la timpul respectiv parteneri de antrenament, era pregătită de mine, aveam antrenorii secunzi. Acum, mi-au plecat și mie din Constanța mulți sportivi care erau pe post de parteneri de antrenament, pe post de oameni de ajutor, stăm și apelăm la câte unul, pe care putem să îl chemăm de colo și de colo să poată să joace. Samara a obținut marile rezultate având tot ce îi trebuie aici, în Constanța. Lucrul ăsta nu îl avem nici în București, nici în Bistrița, nu îl avem pe nicăieri. Atunci e foarte greu.

În Portugalia, unde am fost acum la calificările pentru Jocurile Olimpice, aveau 18 mese unde vin sportivi și din Brazilia, și din Hong Kong și se pregătesc. Au totul plătit, cu doctor, cu maseur. La noi, totul e la nivel de speranță. Și măcar de aș trăi până să văd că speranțele astea se transformă în realitate. Eforturile Federației sunt mari, au făcut, ne-au dat, și Comitetul Olimpic face, dar suntem departe de standardele marilor echipe.”

Echipa de azi, speranțele de mâine

„Am avut, în ultimii ani, multe jucătoare bune care, la final de juniorat, nu au reușit să spargă zidul făcut de Samara și Dodean în echipa actuală. Până la apariția lui Bernadette, pe care am luat-o deja la națională de la 13 ani și am format-o, la echipă s-au perindat mai multe jucătoare. De când Bernie a ajuns la această valoare, acum vreo șase ani, adică pe la 19 ani, nimeni nu a mai reușit să facă ceva peste nivelul celor trei. Nici Adina Diaconu, nici Irina Ciobanu, nici Andreea Dragoman nu au reușit să progreseze până la a fi cu adevărat utile la naționala de senioare. Sunt generații care nu au reușit să treacă peste vârfurile din ultimii 15 ani, cu toate că aveau valoare foarte mare, dar nu peste Samara și Dodean. Poate în orice altă țară din Europa ar fi fost jucătoare de națională, dar nu și la noi.

Cele trei, Samara, Dodean și Szocs, au avut, toate, cam același parcurs. S-au afirmat la 11-12 ani la categoria lor de vârstă, au mers din competiție în competiție, au confirmat nu doar la mini-cadete, cadete, junioare, au confirmat și la nivel de senioare. Încă o dată, ele trei sunt excepții. Și altele din generația lor au fost foarte aproape, au ieșit și ele campioane, dar nu au reușit să țină pasul pe timp mai îndelungat.

Cele trei au avut și constanță, și calitate, și încredere. Înainte au fost Emilia Ciosu și Otilia Bădescu, două jucătoare foarte bune. Tot așa, toată generația de 15-20 de ani, fete de-o seamă cu ele, nu au reușit să le depășească. Ele au dus greul, iar celelalte s-au schimbat, s-au tot perindat. După cele două, au apărut Mihaela Șteff și cu Antonela Manac. După care, Eliza Samara și Dana Dodean. Iar apoi a apărut și Szocs. Acum așteptăm să vedem ce face Adina Deaconu, ce face Irina Ciobanu, care e la vârsta lui Szocs, iar Adina e mai mică cu patru ani.

Câtă vreme cele trei încă mai rezistă, sunt optimist. Apoi, aștept să văd ce se întâmplă cu fetele care vin, care sunt aproape, dar care nu pot să le depășească pe cele trei. Nu mă refer aici la meciuri directe, e vorba de rezulte obținute la competiții la care se duc și celelalte. Nici cele trei nu mai sunt la 18 ani. Ai tenisul de masă în cap, dar te mai lasă ba piciorul, ba spatele, ba ai un copil, ai o problemă acasă. Noi așteptăm. Pe lângă Adina și Irina și Andreea Dragoman mai este Tania Plăian, care a ieșit de la juniorat, să vedem ce urmează, e Elena Zaharia, care, la fel, e dublă campioană europeană de junioare, e Bianca Meiroșu, care a confirmat la mini-cadete, ea trece la cadete acum. Această piramidă se menține. Avem rezultate la senioare, avem rezultate la tineret, avem rezultatele la cadete. Dar pasul spre seniori e un pas greu de făcut prin rezultate.

Noi nu ne gândim să aducem chinezoaice. Strategia e să ne vedem de treabă în continuare, să mergem la selecții, să mergem mai departe cu oamenii noștri și, eventual, să le putem oferi condiții mai bune, bani suficient de mulți ca să îi putem ține aici și să se pregătească aici. Dar, cu burta goală, stând în frig și făcând 10 ore cu mașina până la Arad, când ai putea face doar cinci, e greu.”

*

Viorel Filimon ar putea vorbi cu zilele despre tenisul de masă, marea sa pasiune. Un telefon îl anunță, însă, că mai are jumătate de oră până pornească spre aeroport. Mai e loc doar de câteva întrebări.

E greu de gestionat relația cu fetele care sunt pe drum tot timpul?

„Suntem întrebați la comisia tehnică ce facem. Păi să le arăt convorbirile mele pe Whatsapp, întregistrări date de ele de la antrenamente, ale mele de la meciuri, indicații despre ce să facă, cum să facă. Astea sunt lucrurile care pot fi valabile azi, dar dacă eu nu văd antrenamentul… Ar trebui ca ele să fie în permanență online ca să îmi arate și eu să stau să mă uit la ele. Mai văd meciuri pe care le dau cluburile la care joacă, le mai scriu, de ce ai servit așa, de ce ai dat așa, dar una e să corectezi ceva atunci pe loc, la cald, și alta e să o faci pe Internet.”

În situația în care munca nu se mai poate organiza centralizat, principiile după care se lucrează trebuie să fie cu atât mai importante. Care sunt principiile după care vă ghidați?

„Seriozitate, dorință de a face, talent și muncă. Iar disciplina trebuie să fie în toate: nu numai la masa de joc, nu numai în cantonament, nu numai când e antrenorul prin zonă. Când ai niște lipsuri, trebuie să ai preocupare în tot: de la când te trezești la alimentație – urmează o zi pe care nu o poți duce doar cu un ceai și o felie cu Nutella. Nu se poate. Dacă pui ceasul să sune la 8, ca la 8:30 să fii la antrenament și tu mai apeși pe „snooze” de două-trei ori până te ridici din pat, nu e bine. Apoi, dacă stau tot timpul pe telefon, și la antrenament, între teme, lucrurile astea nu le acceptă nici un om din sport.”

În final: care e marele vis, marea dumneavoastră ambiție de viitor?

„Cea mai mare ambiție ar fi să luăm o medalie olimpică. În primul rând la echipe, unde avem o șansă mult mai mare. La individual e și mai greu, că sunt vreo 12 asiatice, plus chinezoaice de pe alte continente, plus câteva europene de top. Dar asta nu înseamnă că nu putem, atât timp cât am arătat de atâtea ori că suntem aproape. Am avut 3-0 la China și am pierdut 3-4.

Am ajuns în situații în care ne mai trebuia foarte puțin și nu am putut. Ei, lucrurile astea depind 99,9% de sportiv. Dacă eu zic să dai forhand, iar tu dai rever și ai făcut punct, se poate întâmpla. Că eu spun că mi-e frică de un jucător și tu îl bați fără probleme, e o nesiguranță a mea. Influența mea e destul de mică. Eu pot să te scot dintr-o situație dificilă atunci când tu nu poți vedea motivul. Dar tot tu trebuie să rezolvi prin ceea ce știi să faci. Nu pot să îți spun să faci ceva ce face doar chinezul. Eu mă adaptez la ceea ce știu că tu poți să faci. Niciodată nu o să îți cer să faci altceva decât ce știu că tu exersezi de ani de zile și am încredere că poți să faci. Sunt lucruri de fracțiuni de secundă, revenim la Matematică. Una e să te răsucești puțin și să lovești mingea 10 centimetri mai în spate, că te-ai răsucit, și alta este când ai plecat din start mai repede, să lovești cu o fracțiune de secundă mai repede. Totul e foarte fin, foarte greu de pus în practică.

Avem obiectiv medalie la Jocurile Olimpice. Și ca să iei medalie la JO trebuie să vezi pe cine bați ca să iei medalie. Dacă ai pierdut un meci înainte de semifinale, s-a dus! Dacă ajungi în semi, trebuie să bați în finala mică. Și atunci trebuie să vedem dacă suntem acolo, dacă putem sau nu putem, care e aportul fiecăruia. Am bătut China? Nu am bătut-o. Am bătut Japonia? Nu. Am bătut Taipeiul? L-am mai bătut. Am bătut Hong Kong-ul? L-am mai bătut. Suntem cu aceleași șanse pe care le mai au șapte sau opt echipe. Dacă fetele nu găsesc vârful de formă în acele trei meciuri de la JO, am ratat obiectivul.

Trebuie să îmbunătățim absolut totul. Dacă suntem top, lucrăm cu topul. Trebuie să te antrenezi ca să fii mai bun. Dacă te antrenezi ca să te menții, s-ar putea să cazi. Orice neînțelegere trebuie lămurită. Nu mai lucrez doar eu singur, ca antrenor. Avem un colectiv tehnic. Cu ani în urmă, eram și mamă, și tată, și doctor, și șofer, și bucătar, și administrator, de toate. Acum avem preparator fizic, metodist, psiholog, nu ne rămânem decât să ne autoevaluăm și să lucrăm. Rezultatele sunt doar un etalon pentru nivelul nostru. Linia de comparație nu trebuie să fie la 0 sau la 50. Trebuie să fim la 80-90 și să ne comparăm cu cei care sunt acolo.”

*

România are în palmares cinci titluri de campioană europeană la tenis de masă pe echipe, la feminin, obținute în 1992, 2002, 2005, 2017 și 2019. În 2021, Europeanul va avea loc în Sala Polivalentă din Cluj.

România deține momentan și o fantastică medalie europeană de argint, la masculin, prin Ovidiu Ionescu, care e și vicecampionul mondial de la dublu în 2019.

Generația tânără are rezultate la fel de bune: Cristian Pletea a câștigat, la final de 2018, medalia de bronz la Mondialele de tineret, în vreme ce echipa de cadete – cu Elena Zaharia, Luciana Mitrofan, Irina Rus și Ioana Sîngeorzan – a câștigat titlul european vara trecută, la Cluj. Echipele de juniori și junioare au obținut, tot atunci, medaliile europene de bronz. Adina Diaconu (19 ani) este campioana europeană la U21 în 2019, a 13-a ei medalie de aur până aici. Tot la Europenele de Tineret din primăvara lui 2019, România a mai obținut alte două medalii de bronz, prin Rareș Șipoș și Tania Plăian, în probele de simplu. 

Așa cum ne-a arătat Viorel Filimon, rezultatele acestea nu vin doar din talent. Și nu vin în ciuda sistemului, chiar dacă sistemul trebuie dezvoltat mai bine. La tenis de masă încă există o mare bază de selecție, încă există antrenori excelenți. În plus, „munca nu te minte niciodată” – așa cum ne povestea Bernie Szocs acum un an, într-un material amplu, din care o poți cunoaște mai bine.

Și dacă vrei să înțelegi mai bine toate subtilitățile acestui sport, atunci trebuie să citești povestea pe care Eliza Samara, multiplă campioană europeană, o spune în seria Neînvinșii.

Imagini: frtm