LEAD
Perspectivă

De ce ne place Viitorul

Foto: Ștefan Constantin / Sport Pictures
7 noiembrie 2017
Codruț Baciu
0 comentarii

Săptămâna trecută, după o victorie a echipei sale, Costel Enache oferea un interviu celor de la Telekom Sport. FC Botoșani tocmai bătuse în deplasare pe Sepsi OSK, iar managerul moldovenilor era destul de mulțumit. Știm cum sunt antrenorii când sunt mulțumiți și pe val – tind să mai exagereze sau să spună nespuse. Ei bine, Enache a mers puțin împotriva trendului și ne-a oferit un moment reconfortant în ceea ce privește interviurile „la cald”. Un gest simplu: omul s-a corectat după ce a folosit ”care”, în loc de ”pe care”. Și a amintit de fiul său, cel care-i pune mereu în vedere cum se manevrează corect pronumele relativ și propozițiile atributive. ”Pe care, tati, pe care”, a spus Enache privind înspre cameră și dedicându-ne tuturor o timidă victorie de etapă în fața limbajului de lemn. Secvența o puteți urmări aici.

Interviul ingenuu al lui Enache nu este suficient să-i facă pe cei fără mize afective în Liga 1 să țină cu FC Botoșani; dar ceva poate să facă. Acestea sunt împrejurările care ne pot apropia de un fotbal plin de personaje asemănătoare în rele ca două picături de whiskey. Iar Viitorul lui Gică Hagi este nimic mai mult decât un astfel de gest de normalitate, doar că la o scară mai mare.

În fotbalul românesc, dispar echipe și dispar spectatori. Iar privitorii care sunt neutri nu sunt neutri pentru că așa au decis ei într-o zi. Nu au făcut sesiuni îndelungi de autoobservare spunându-și ”hmm, la capitolul fotbal, este înțelept să nu avem o echipă preferată”. Indecișii sunt, în general, fani ai fotbalului care nu s-au regăsit niciunde, pentru care traiul în Ghencea sau în Copou nu a însemnat automat aderarea la echipa din cartier. Scriam acum doi ani despre cum Viitorul m-a adus înapoi cu ochii la clasament și la calendarul fiecărei etape. Era entuziasm real, iar entuziasmul acela s-a păstrat, așa că m-am gândit că nu e o idee rea să mi-l explic. Urmăresc, scriu și citesc sport de mult timp și știu că nu e puțin lucru să începi să ții cu o echipă de fotbal ca și când tocmai ai descoperit regulile unui sport nou.

În tenis, de exemplu, sunt multe cazuri în care oamenii îl descoperă foarte târziu, odată cu apariția unui jucător sau altul. Poți să împlinești 40 de ani fără să fi pus mâna pe o racheta, apoi îl vezi pe Kyrgios cum plasează serviciul doi și, dintr-o dată, ești fan, ajungi să înțelegi cum se face rankingul în fiecare zi de luni și-ți angajezi un antrenor.

În fotbal, însă, atracția față de ”culori” și gazon se naște foarte devreme și este, de obicei, în linie cu preferințele cuiva apropiat.

Știm cum am ajuns să ținem la echipa Viitorul: e proiectul lui Hagi. Știm de ce am continuat să ținem la el: a bătut toate echipele. Însă Hagi va pleca în curând, clubul nu va lua cinci titluri la rând, iar unii dintre noi vom continua să le dorim tinerilor de-acolo să facă performanță în campionat, în detrimentul granzilor. De ce?

O explicație ar fi că ne plac poveștile de succes; și, mai ales, ne place să le folosim în propriul beneficiu atunci când ele umplu un gol în noi. Când spui ”în sfârșit am și eu cu cine să țin” (sport), ”în sfârșit am și eu cu cine vota” (politică), ”în sfârșit am și eu cu cine vorbi despre fluturi” (hobby-uri cam dubioase), ”în sfârșit am pe cine iubi” (viață), vorbești nu doar despre zona de interes în sine. Vorbești despre un fel de implicare după care ai tot tânjit de pe margine.

În 2014, Jeff Brown și Mark Fenske au publicat ”Creierul învingătorului”, o carte în care și-au expus concluziile unui șir lung de interviuri și studii analizate. În primul rând, se pare că succesul nu ține de IQ, bani sau noroc. Dacă aceste trei ingrediente se găsesc în povestea frumoasă a cuiva, ele sunt, desigur, binevenite, dar influența lor nu este determinantă. În schimb, spun cei doi autori, ceea ce contează este ”a failure-resistant brain”, un creier rezistent (nepăsător) la eșec. Iar factorii care ajută la aceasta transformare și pe care Brown și Fenske îi identifică în cartea lor se regăsesc la Hagi. Printre ei, adaptabilitatea, motivația, memoria și rezistența.

Adaptabilitatea. Deși el însuși se alintă că e nebun și că mulți i-au spus că ar fi, Hagi a știut foarte bine în ce se bagă. Într-un campionat în care nu tactica, nutriția sau scoutingul pe termen lung erau problemele principale, ci banii de salarii și birocrația, Hagi și-a dat seama că dacă ești corect cu jucătorii și echipa clubului, deja ai un avantaj serios asupra concurenților. Felul ăsta de a aborda businessul a fost potrivit pentru Liga a II-a și menținerea în Liga 1, însă, cu timpul, provocările au devenit altele. Faptul că managementul Viitorului le-a îmblânzit până la titlu, vorbește, cu adevărat, despre capacitatea de a se adapta a liderului său.

Motivația. Trei puncte câștigate/pierdute sau perspectiva derbiurilor cu echipele din București sunt importante, dar nicidecum esențiale în imaginea de ansamblu. Un creier rezistent la eșec este capabil să vadă recompense dincolo de primul sau al 50-lea hop. Practic, an de an, media joasă de vârstă a echipei testează cu brio această trăsătură. Jucătorii sunt vânduți, omogenitatea suferă, punctele se pierd, iar echipa are nevoie de timp pentru a-și reveni. Fără motivație și leadership asta nu s-ar putea. Este încă un semn al felului în care Hagi s-a schimbat de-a lungul timpului: de la ”the beatings will continue until morale improves” la ”muncim mereu bine și rezultatele vor veni”, un truism care ar trebui să ne ambiționeze când îl auzim la Gică, nu să ne facă să zâmbim superior.

Memoria. Hagi a fost nevoit să greșească pentru a învăța. Foști jucători precum Deschamps sau Zidane au profitat la maximum de primele lor șanse la nivel înalt, Gică nu. Experiențele de la Galata, Bursaspor sau Națională nu s-au terminat bine pentru el, însă câștigătorii se folosesc inclusiv de acest gen de episoade pentru a anticipa și pricepe contexte noi.

Rezistența. Eșecurile nu sunt aici ca să anunțe alte eșecuri, ci ca să te învețe lucruri. Sunt mii de articole, cărți și conferințe care fac apologia greșelii, însă puțini sunt cei care sunt îndreptățiți să o facă. Indiferent dacă Hagi este conștient de adevărul ăsta simplu sau nu, opoziția pe care o face eșecului este evidentă, iar vremea când o va face la un club mare nu are cum să fie departe.

Comentează articolul
Premier League

United câștigă la scor și îl curtează tot mai insistent pe Sanchez, problemele se ţi lanţ pentru Wenger şi Arsenal

16 ianuarie 2018
Danny Coposescu

O singură reprezentantă londoneză din „Big Six‟ a terminat etapa de Premier League cu zâmbetul pe buze. Acum câteva luni, ai fi pariat pe orice, numai pe Spurs nu. Mai ales într-un meci jucat pe Wembley. Dar uite că l-a jumătatea lui ianuarie, nimeni nu-l mai hărţuieşte pe Mauricio Pochettino cu întrebări despre blesteme. După […]

Citeşte articolul
Australian Open

Irina Begu reușește revenirea carierei, prinde și mai mult curaj: vrea în top 20!

15 ianuarie 2018
Treizecizero.ro

Victoria de astăzi e de ținut minte pentru Irina Begu: e una din cele mai spectaculoase reveniri ale carierei ei, iar faptul că a învins-o pe Makarova la turneul la care rusoaica a avut cele mai bune rezultate ale carierei (până azi nu pierduse niciodată în primul tur la Australian Open (!) face rezultatul și […]

Citeşte articolul
La Liga

Barcelona revine spectaculos, rupe blestemul de pe Anoeta. Pentru Real Madrid, suferinţa continuă – până când?

15 ianuarie 2018
Danny Coposescu

În fiecare sezon, San Sebastian și-a construit imaginea de călău al Barcelonei, un club care e obişnuit să fie el spaima lumii fotbalului. An după an, Barça a călătorit în Ţara Bascilor şi a plătit tribut, pentru că „La Real‟ s-a dovedit a fi un adversar mult mai periculos pe teren propriu decât tizul de […]

Citeşte articolul
Premier League

„Heavy metal Liverpool‟: Manchester City cade în sfârşit, într-un meci magic pe Anfield

14 ianuarie 2018
Danny Coposescu

Toată lumea ştie ce muzică-i place lui Jürgen Klopp. Neamţul apreciază simfoniile armonioase, dar preferă chitările zgomotoase. Întreaga sa postură, cuprinsă des de spasme şi contorsionări, s-ar potrivi perfect într-un „mosh pit‟. Parcă-l poţi vedea în mijlocul unei mulţimi învolburate, dând din cap şi izbindu-se în umeri, preferabil cu ochelarii lăsaţi undeva în siguranţă. Toată […]

Citeşte articolul
© 2018 Lead
Design: Live Design