Obiectiv împlinit! România se trezește la timp cu Ucraina, câștigă turneul de precalificare și visează mai departe la Mondialul din 2019

N-a fost simplu, dar s-a terminat cu bine: naționala masculină a României a recuperat startul greoi cu Ucraina, a obținut un egal muncit, 26-26, și a câștigat turneul de la Bolzano. Până la Mondialul organizat de Germania și Danemarca, în 2019, mai rămâne de câștigat o complicată dublă de baraj în vară.

Ajunsă în fața acestui ultimul meci cu avantaj de două puncte, după ce Italia a trecut surprinzător de Ucraina, vineri seară, România a avut două variante pentru calificare: prima, să nu piardă în fața Ucrainei; a doua, să nu piardă la mai mult de cinci goluri și să spere că Italia va respecta calculele hârtiei pentru a bate Insulele Feroe. Altfel spus, echipa a intrat în meciul cu Ucraina cu o mână pe obiectiv: câștigarea turneului de la Bolzano și accederea spre barajul de calificare pentru Mondialul din 2019.

Numai că un start fals, de care Ucraina a profitat perfect, prin patru goluri rapide, ne-a lămurit imediat că nu va fi ușor. Bătăioși și foarte motivați, vecinii ne-au arătat încă de la început că au venit să-și joace șansa și n-au arătat deloc oboseala celui de-al treilea meci jucat în trei zile.

De partea cealaltă, România a intrat ostenită și indecisă. Rezultatul? După 10 minute slabe, la 8-4 pentru adversari, Xavier Pascual a fost nevoit să ceară primul timeout. A căutat două lucruri: în primul rând, mai multă atenție în apărare, unde pivotul ucrainian a deranjat adesea zona centrală, unde a creat o mulțime de culoare pe care colegii lui au pătruns cu ușurință; în rând secund, a vrut mai multă răbdare și mai multă mișcare în atac, unde linia avansată a Ucrainiei a obținut multe greșeli pe faza construcției României.

A urmat o perioadă ceva mai bună, apărarea a părut mai sprintenă, culoarele au început să se închidă în fața ucrainienilor, dar graba din atac n-a dispărut: multe aruncări nepregătite, care l-au încurajat pe portarul advers, multe decizii luate oricum, numai în liniște nu.

Doar aruncările excelente, lansate fulgerător, de la șoldul lui Grigoraș, alături de cele patru-cinci parade ale lui Popescu, în poartă, au fost momentele bune ale naționalei în primele 15 minute.

Dincolo, Ucraina a continuat să joace repede și, câteva minute mai târziu, a avut șansa să-și atingă pentru prima dată avantajul suficient – șase goluri. A ratat-o, iar Grigoraș a marcat din tavan, de la 11 metri, un gol pe cât de frumos, pe atât de îngrijorător, de vreme ce reușita lui a arătat foarte clar lipsa de soluții din atac. Apărarea adversă, un cinci plus unu cu multă mișcare, a reușit să pună mereu câteva întrebări sâcâitoare, la care handbaliștii români n-au găsit răspunsurile potrivite.

La vestiare, Ucraina s-a dus cu 14-11 și încrederea că se poate. Numai că Pascual și băieții lui au profitat de pauză, și-au limpezit mințile, și-au regăsit și picioarele și au șters avantajul advers în doar două minute: 14-14. Câteva momente mai târziu, când România a preluat conducerea, 17-16 și apoi 18-17, mulți ne-am spus că lucrurile au intrat în normal.

Dar Ucraina s-a ținut bine, a trecut iar în față și, chiar dacă ținta principală – cele șase goluri avans – a dispărut, ambiția a rămas. Poate tocmai de-asta, ultimele 10 minute ale meciului au fost și cele mai frumoase: puține greșeli și multe reușite colective (între care și o aeriană superbă a României), un ritm bun și sentimentul încurajator că se joacă (în sfârtșit) la un nivel bun.

Și chiar dacă Ucraina s-a distanțat din nou la două goluri, 26-24, naționala României a reușit – prin parada grozavă a lui Popescu și pătrunderea curajoasă a lui Ramba – să obțină egalul necesar, 26-26, și, odată cu el, biletul către un meci de baraj care va pune verdictul peste ambițiile (și priceperile) României.

Contextul

Turneul de la Bolzano – cel mai important oraș din Tirolul de Sud, o bogată regiune autonomă de la granița cu Austria – a fost un pas obligatoriu spre Mondialul de anul viitor. Ultimul pas va fi încercat în vară, într-un baraj în dublă mansă cu una dintre echipele care joacă zilele astea la Campionatul European din Croația. Nu va fi deloc ușor, de vreme ce din ultimele 10 turnee mondiale, România a prins doar două. Ultimul, în 2011 (Suedia), terminat cu un loc cinci într-o grupă de șase din care s-au calificat mai departe Danemarca, Croația și Serbia.

Dar echipa asta a pornit, de mai bine de un an, pe un drum nou și ambițios, iar câteva motive de optimism există deja. Primul – cel mai important – ține de proiectul propus și de jocul arătat. De când a fost preluată de Xavier Pascual, cunoscutul antrenor de pe banca Barcelonei, naționala asta arată (mult) mai bine și, cu excepția unui meci pierdut clar în fața Belarusului, a reușit să joace un handbal convingător în celelalte cinci jocuri oficiale de până acum. E drept că victoriile din noiembrie 2016, contra Belarusului și a Poloniei, au fost anulate de cele patru înfrângeri din prima parte a anului trecut, dar poate că acea grupă de calificare la Euro 2018 (12-28 ianuarie, în Croația) a venit puțin prea repede.

Acum, Pascual își cunoaște mai bine echipa, jucătorii au înțeles mai precis ce li se cere: atitudine bună și mult curaj, disciplină tactică și asumarea fără rest a obiectivului final: calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 2020. O ispravă ca asta s-ar traduce (ca o consecință) în reașezarea naționalei masculine în plutonul echipelor bune ale handbalui masculin, un contact pierdut pe la jumătatea anilor ’90. (De la ultima medalie internațională, un bronz mondial câștigat în Cehoslovacia, au trecut 28 de ani).

Așa cum știi, acest drum înapoi – pe care mulți suporteri încă îl văd ca pe o întoarcere acasă – e lung și e complicat de ratările ultimilor ani, când România a căzut în anticamera sportului pe care l-a dominat în anii ’60 și ’70. Cele patru medalii de aur obținute la campionatele mondiale din 1961, 1964, 1970 și 1974 sunt amintiri prețioase, nimic mai mult; la fel și cele patru medalii olimpice, ultima câștigată la Los Angeles, în 1984.

Lotul României pentru turneul din Italia:

Portari: Mihai Popescu și Ionuţ Iancu

Extreme stânga: Nicuşor Negru și Chike Onyejekwe

Interi stânga: Alexandru Şimicu, Dan Racoţea și Ionuţ Ramba

Coordonatori: Alexandru Csepreghi și Cristi Fenici

Pivoţi: Ionuţ Rotaru și Dragoş Soare

Interi dreapta: Demis Grigoraş și Javi Humet

Extreme dreapta: Marius Sadoveac, Gabriel Bujor și Roland Thalmaier

Apărători: Marius Militaru și Viorel Fotache