Cătălina Ponor își încheie cariera într-o zi tristă pentru gimnastica românească. Dar un drum ca al ei nu lasă loc pentru regrete

S-a vorbit mult despre gimnastica românească miercuri seara, în timpul și după calificările Campionatului Mondial de la Montreal. Dar, spre deosebire de alte dăți, discuțiile și tweet-urile n-au fost despre notele mari, exercițiile spectaculoase sau calificările în finale ale gimnastelor românce, ci despre două vești mult mai triste.

Întâi, a fost accidentarea Larisei Iordache, o lovitură grea pentru Larisa și pentru fanii care sperau s-o vadă depășind ghinioanele și nedreptățile din ultimii ani, pentru jurnaliștii (români și străini) care o considerau favorită atât la individual compus, cât și la bârnă, și pentru celelalte gimnaste din sală, care se încălzeau pentru a treia subdiviziune din calificări, în care Larisa n-a mai apucat să concureze.

„M-am șocat când am văzut-o, încercam s-o calmez, dar mâinile îmi tremurau, mă temeam și pentru mine, pentru că și eu am trecut prin ce trece ea acum, în 2011. Mi-a fost un pic frică să-mi fac exercițiul la sol, să nu pățesc și eu asta”, a spus Ponor după concurs.

„Mi se frânge inima pentru tine, dar vei fi mai puternică după ce revii”, i-a scris pe Instagram multipla campioană olimpică Simone Biles.

praying for you @Larisa_Iordache keep your head up babe
sending my love xoxo ????????

don't ever give up girl
you're amazing & inspiring

— Simone Biles (@Simone_Biles) October 4, 2017

După ce Larisa a ieșit din sală, într-un scaun cu rotile și cu ochii în lacrimi, concursul a continuat pentru celelalte gimnaste. Dar pentru una dintre ele, avea să fie ultimul.

*

„De ce simți că actuala ediție a Campionatelor Mondiale e una specială pentru tine?”, o întrebase pe Cătălina Ponor o jurnalistă, după antrenamentul oficial pe podiumul de la Montreal.

Răspunsurile puteau fi multe. Putea vorbi de performanța Nadiei de acum 41, de faptul că aurul mondial e singurul care îi lipsește, sau că ultimul Campionat Mondial la care a participat a fost acum șase ani.

Dar gimnasta de 30 de ani a decis să facă o dezvăluire despre care nu mai vorbise în public până atunci.

„Să spun, să nu spun”, a ezitat câteva momente. „Pentru că va fi ultima.”

Au fost multe întrebări despre retragere în ultimul an, mai ales după Jocurile Olimpice de la Rio, motivul declarat pentru care revenise în gimnastică la 28 de ani. Cum la Rio s-a clasat pe șase în finala la bârnă, deși își dorise o medalie, și-a dorit să continue. Poate pentru revanșă, poate pentru a-și demonstra ei însăși că poate controla emoțiile care au copleșit-o la Rio, poate pentru a încheia un ciclu și întoarcerea în gimnastică să fie încununată cu o medalie.

La Europenele de la Cluj s-a văzut poate cel mai bine cât de mult și-a dorit această medalie: în lacrimile de pe podium, în bucuria de la aflarea notei și în declarații:

„Sunt foarte emoționată, încă îmi tremură mâinile, pentru că am muncit foarte mult pentru această medalie, mi-am dorit-o din tot sufletul. Cred că din 2015 tot muncesc și mi-o tot doresc, chit că era la Mondiale, Olimpiadă sau Europene. La Mondiale am fost accidentată, a fost operația la tendon. La Olimpiadă au din păcate fost emoțiile, care au dat rezultatul care a fost. Iar acum din fericire am reușit în sfârșit să urc pe podium.”

Tot atunci, ca și în alte declarații, a dat un răspuns vag privind retragerea, evitând să facă promisiuni pentru Tokyo, unde mulți sperau s-o vadă luându-și revanșa pentru emoțiile de la Rio. „Cu siguranță merg mai departe. Când o să auziți din gura mea că mă retrag, atunci mă voi retrage. Deocamdată nu mă opresc.”

Un lucru știa însă sigur: că va concura la aceste Mondiale. Poate și pentru că era medalia care îi lipsea, poate și pentru că urmau să fie la Montreal, poate și pentru că aurul de la Cluj i-a dat încredere că mai poate.

N-a vorbit despre faptul că va fi ultima ei competiție, dar în mesajele de pe rețelele de socializare a presărat indicii că se apropie de un final. “Nu pot să cred că timpul a trecut atât de repede și că munca mea aici e atât de aproape să se termine”, a scris pe Instagram, sub o imagine din sala de antrenamente, în care lucra la aparatul ei preferat, bârna.

Pe bârnă se baza și la Montreal. Declarase că la sol nu are un exercițiu suficient de bun pentru a prinde finala, dar spera ca bârna de pe care nu căzuse niciodată într-un concurs oficial, pe care strălucise de atâtea ori, să-i aducă o încheiere de carieră ca-n povești.

Doar că, așa cum ne-a arătat dureroasa accidentare a Larisei, care a venit într-un moment în care era în formă maximă, deznodământul poveștilor pe care le trăim nu e întotdeauna așa cum ni l-am dori, iar narațiunile pe care ni le spunem despre noi nu sunt mereu cele pe care ni le imaginăm.

Faptul că n-a căzut niciodată de pe bârnă era unul din lucrurile cu care Ponor se mândrea, și pe care i-ar fi plăcut să-l păstreze până la finalul carierei. Puterea de concentrare și mobilizare în concurs era unul din lucrurile pentru care fanii gimnasticii și specialiștii o admirau. Probabil că și Cătălinei, și fanilor ei le-a fost greu s-o vadă căzând, încheindu-și cariera nu doar fără o medalie, dar fără o calificare în finală.

Dar încheiată așa, povestea ei e, poate, mai completă și mai umană. Ne arată că nici gimnasta care părea de nezdruncinat în concurs nu e un robot care execută salturi tot mai periculoase fără să clintească; că și supraoamenii, cum ne place să-i considerăm pe sportivii pe care îi vedem testându-și limitele, au dubii și emoții și cedează la un anumit moment. Pentru că nu poți fi invincibil la nesfârșit, asta e prima lecție a sportului.

Apoi, povestea ei ne mai poate oferi o lecție. Poate nu toți au fost de acord cu decizia ei de a reveni și de a continua după Rio sau după Europene. Putea fi mai ușor să se retragă după Europene, cu o medalie la gât, decât acum, când trebuie să se împace cu greșelile pe care le-a făcut la ultimul concurs.

Dar primul lucru pe care mi l-a spus când am întrebat-o, acum doi ani, de ce a revenit în gimnastică, a fost că vrea să vadă dacă mai poate; că preferă să știe că a încercat până la capăt, chiar dacă nu va reuși, decât să trăiască cu întrebarea asta. Iar în cazul ei, nu poate avea nimeni vreun dubiu că a încercat cât a putut de mult. Și asta îi poate aduce o împăcare mai importantă decât greșelile dintr-un concurs care a stat sub semnul emoției.

„Am făcut pace cu mine și cu greșelile mele”, a spus într-un interviu în care și-a stăpânit cu greu lacrimile acordat GymCastic. „Se întâmplă, așa e competiția. Normal că sunt un pic tristă, pentru că știu că puteam mult mai mult în finală. Abia așteptam să vină finala, să le arăt tuturor ce pot face. Dar sunt ok, sunt mândră de mine și de ce-am realizat în întreaga mea carieră. Și am avut o carieră plină și cu lucruri bune și cu rele, am trăit toate emoțiile posibile.”

Marian Drăgulescu rămâne, astfel, singurul român calificat într-o finală. Va concura la sărituri duminică, de la ora 20.00. Ioana Crișan e a doua rezervă în concursul de individual compus.

Lista finalistelor din concursul feminin e aici.