„Trebuie să știi despre tine că ești cel mai bun.” Drumul lui Carmen Amariei în antrenorat e despre mentorat, puterea motivației și încredere

Andreea Giuclea 4 septembrie 2019

Când a fost nominalizată, în mai 2019, printre cele mai bune cinci antrenoare din Europa, lui Carmen Amariei nu i-a venit să creadă. Din 2013, de când s-a retras din handbal din cauza unei accidentări, una dintre cele mai valoroase handbaliste ale României, dublă câștigătoare a Ligii Campionilor, a antrenat SCM Craiova, U Alexandrion Cluj, Dacia Mioveni și naționala de junioare.

Cu echipa de U18, din care făceau parte Diana Ciucă, Andreea Târşoagă sau Andreea Popa, s-a clasat vara trecută pe locul 9 la Mondialul U18 din Polonia, unde România s-a evidențiat prin cel mai bun portar și cea mai bună apărare din competiție. Sunt realizări pentru care fosta jucătoare crede că a fost remarcată de EHF, care a numit-o una din cele mai bune cinci antrenoare femei din Europa, alături de Helle Thomsen (Danemarca), Beata Bohus (Ungaria), Vigdis Holmeset (Norvegia) și Ljubov Sidoricheva (Rusia).

Câștigătoarea a fost anunțată în mai, în pauza finalei Ligii Campionilor dintre Gyor și Rostov Don, și a fost daneza Helle Thomsen – fostă antrenoare și la CSM București -, care a câștigat cu naționala Olandei medalia de bronz la Campionatul European din decembrie.

Pentru Carmen, nominalizarea e o motivație importantă. „A fost o bucurie imensă, și bineînțeles o recompensă a faptului că ceea ce fac, fac bine, și lucrurile astea le-au văzut cei din Federația Europeană. Chiar dacă nu am câștigat, tot e un câștig extraordinar de mare, practic e motivația mea de a continua în lumea antrenoratului.”

Inițiativa EHF face parte dintr-o campanie prin care forul european își propune să crească popularitatea handbalului feminin, dar și să încurajeze leadershipul feminin, să inspire tinerele handbaliste și să ajute jucătoarele să rămână în handbal după ce se retrag.

Antrenoratul este încă o lume preponderent masculină. O spun statisticile – Helle Thomsen era, în decembrie, singura antrenoare de la Campionatul European, iar între timp a încheiat colaborarea cu naționala Olandei. O spune și Carmen, care s-a lovit și ea de prejudecăți de-a lungul carierei. „E foarte greu să pătrunzi în lumea aceasta, pentru că foarte mulți ani a fost o lume a bărbaților. Când spuneai că ai antrenor, clar te gândeai că e bărbat, nici nu se punea problema să fie o femeie. Dar cred că e un avantaj să fii antrenoare la o echipă de handbal de fete, cunoști mai multe nevoi pe care le au sportivele.”

Carmen crede că există încă preconcepția că femeile nu pot fi antrenoare la fel de bune ca bărbații. Dar tocmai de asta sunt importante exemplele. „Cred că nu au atât de mare curaj să ne susțină și să ne dea drumul pe rampa de lansare în handbalul mare. Însă ușor, ușor au apărut și antrenoare din străinătate care deja au început să aibă rezultate.”

Exemple internaționale ca Helle Thomsen sau Mette Klit, sau cele din România, ca Simona Gogîrlă, Mariana Tîrcă, Maria Török-Duca sau Carmen Amariei, sunt importante pentru tinerele generații, cărora le arată că lumea antrenoratului nu trebuie să fie doar a bărbaților. „E vital pentru handbalul feminin ca jucătoarele să rămână active în sport după ce și-au încheiat cariera și să continue ca arbitre, antrenoare, delegați, manageri, comentatoare”, spunea și Narcisa Lecușanu, fost secretar de stat în Ministerul Tineretului și Sportului și membră a Comisiei Feminine din cadrul EHF, introdusă în 2012 pentru a crește reprezentarea femeilor în handbalul european. Pentru că sportul are nevoie de experiența și pasiunea jucătoarelor și după ce acestea își încheie viața sportivă.

„Lucrul pe care l-aș face toată viața”

Drumul lui Carmen Amariei a început la SCM Craiova, unde și-a încheiat cariera de jucătoare, la 35 de ani, după perioade petrecute la Oltchim, ESBF Besançon (cu care a câștigat Cupa Cupelor în 2003) sau Slagelse (cu care a câștigat de două ori Liga Campionilor, în 2005 și 2007).  S-a accidentat la umăr, într-un meci din deplasare la Roman, și n-a mai vrut să se opereze. Avusese deja 14 accidentări grele într-o carieră de 13 ani, în care a mai jucat la U Jolidon Cluj, Randers și Hypo, în care a fost campioană mondială de junioare în 1995 și golghetera Mondialului de senioare din 1999 (la egalitate cu Grit Jurack), unde România s-a clasat pe 4, și a hotărât că e momentul să se oprească. „Am zis: Gata, mi-au ajuns operații peste operații și chinuri, și am zis că trebuie să schimb puțin macazul, dar să rămân în domeniu.”

N-a știut mereu că o să aleagă o carieră în antrenorat. Vedea antrenori care țipă, urlă, se agită, și nu se imagina în rolul ăsta. Simțea însă, încă de când juca, că are puterea de a motiva un grup. A făcut Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj și un master în management sportiv, dar și cursuri de psihologie, ca să înțeleagă mai bine puterea grupului și cum se pot rezolva situațiile mai dificile dintr-o echipă, și și-a dat seama că e o meserie care i-ar plăcea. „Nu pot să spun că a fost ușor sau greu. Cred că a fost ceva nou, o provocare pentru mine, pentru că iubesc provocările. Cei de la SCM Craiova mi-au oferit această provocare și le mulțumesc din tot sufletul, pentru că mi-am dat seama că într-adevăr este lucrul pe care l-aș face toată viața de acum încolo. Plus că handbalul îmi curge prin vene.”

De pe margine, a început să vadă sportul într-un mod pe care nu-l vedea ca jucătoare. Din teren nu-și dăduse seama, spune, cât de greu e să fii antrenor. „Nu e suficient doar să știi regulile jocului, sunt foarte multe aspecte de care trebuie să ții cont. În primul rând, lucrezi cu cel puțin 17-18 suflete și trebuie să le determini să aibă aceeași motivație, să-si dorească același lucru toate, împreună.”

Asta i se pare cel mai important pentru un sportiv care devine antrenor: să lase în spate perspectiva de jucător și să învețe să privească lucrurile din noul rol. „Dacă îți faci pregătirea necesară, nu doar ce ai terminat la facultate, dar mai plusezi cu niște lucruri, tot ce înseamnă pedagogie, psihologie, metodologie, atunci nu mai privești viața de antrenor prin ochii fostului sportiv, care ai fost cândva.”

Învață să fie o antrenoare bună mergând la cursuri – s-a înscris la cursul de licențiere Master Coach, organizat anul acesta pentru prima oară în România – și interacționând cu antrenori pe care îi admiră. Ultima astfel de experiență a fost alături de Xavi Pascual, fostul selecționer al naționalei masculine. „În Danemarca, am stat foarte mult cu Anja Andersen, Mette Klit și Jakob Vestergaard, i-am întrebat diverse lucruri și colaborăm în continuare. Dacă îți dorești ceva, trebuie să investești în tine. Așa cum e valabil în orice job, cred. Dacă îți dorești ceva mai mult, trebuie să faci mai mult. Toată viața trebuie să asimiliezi cunoștințe. E ca oricare altă meserie.”

Modelul ei, antrenoarea pe care o admiră și de la care a învățat cel mai mult, e daneza Anja Andersen, cu care a lucrat la FCK Copenhaga. „În primul rând, prin faptul că și-a făcut o școală proprie de handbal și noi, jucătoarele, mai antrenam pe parcursul anului competițional acei copii minunați; avea diferite metode de lucru. M-a influențat foarte mult modul ei de lucru, cum știa să ne adune, deși eram foarte valoroase fiecare dintre noi, eram caractere diferite și a știut foarte bine să ne țină unite și să facem rezultate. Perioada din Danemarca de sub bagheta ei a fost pentru mine determinantă în ceea ce fac și în momentul de azi.”

Și-a propus să fie o antrenoare care să antreneze cu zâmbetul pe buze, chiar dacă știe că trăiește intens meciurile în afara terenului, că cere mult de la jucătoare și că antrenamentele sunt uneori foarte grele, pentru că e perfecționistă. „Poate că par foarte energică pe margine, dar am început să lucrez inclusiv la aspectul ăsta. Pentru că e consumul foarte mare, din interior sufletul te face să vibrezi și poate sunt unele momente în care nu mai controlezi în totalitate reacțiile. Deși la lucrul acesta am lucrat și lucrez în continuare, pentru că se poate și altfel motiva echipa să tragă în direcția potrivită.”

„Trebuie să știi că ești cel mai bun”

De cinci ani, Carmen e mamă. Are doi băieți – Luca, cinci ani, și Toma, de câteva luni –, și spune că ei sunt „trofeele cele mai mari în viață”. Dar asta nu înseamnă că-și vede drumul în antrenorat diferit.

Să fii mamă și antrenoare e provocator, spune, dar a simțit mereu că le poate îmbina, cu sprijinul partenerului ei și al bunicilor. Asta înseamnă că atunci când mergea în deplasări, Luca rămânea acasă cu tatăl, sau că vara vacanța lui Luca avea loc uneori în timpul cantonamentului de la mare, unde el și tatăl se cazau în alt hotel. „Tot timpul le-am combinat foarte bine și au ieșit lucrurile așa cum ne-am dorit. Nu e un impediment, deși multă lume îl vede așa. Nu e cazul, din punctul meu de vedere.”

Ar fi vrut să continue și la cârma naționalei U19, mai ales că urma, în 2020, Campionatul Mondial găzduit de România. Dar în februarie, când Federația Română de Handbal a aflat că era însărcinată, a înlocuit-o cu Dragoş Dobrescu. E încă un subiect dureros, despre care nu vrea să spună mai multe. În iunie, s-a născut Toma, al doilea ei băiat, un vis care spune că-l compensează pe cel de a participa la Mondialul din 2020.

După o perioadă alături de familie, Carmen, care acum are 40 de ani, și-ar dori să antreneze la o echipă unde să poată construi o strategie pe termen lung. Visează să antreneze și în străinătate, mai ales în Danemarca, deși crede că e greu să pătrunzi în sistemul lor, pentru că au mulți antrenori buni. I-ar plăcea și să vadă mai multe șanse oferite antrenorilor români la echipele naționale. „Chiar vrem să facem performanță, chiar vrem ceva pentru sportul nostru. Dacă se numește sport național, păi hai să-l facem sport național atunci, pentru că chiar avem antrenori de valoare. Aici nu fac referire la mine, dar pot să enumăr cel puțin doi-trei antrenori în România care ar putea să conducă echipa națională, de exemplu. Cred că ar trebui să credem mai mult în antrenorii noștri și să investim în ei.”

Despre echipa națională de senioare, Carmen crede că trece printr-un moment destul de dificil din cauza schimbării bruște a antrenorului: „Faptul ca Ambros Martin a plecat cum a plecat nu cred că e normal. Suntem în an preolimpic și e o pierdere mare, atât pentru Federație cât și pentru fete, pentru că au lucrat aproape trei ani sub bagheta dânsului și știau deja ce cerințe avea, acum trebuie să se adapteze după un alt sistem și plan de lucru. În al doilea rând, Cristina Neagu vine după o accidentare. Chiar este briliantul echipei naționale și depindem foarte mult de ea. Mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată ca o echipă să se bazeze pe un singur jucător, dar este vârful la nivelul handalului feminin, n-ai cum să nu depinzi de ea, și îi doresc multă sănătate și să sperăm că-și revine cât mai repede și o să poată ajuta echipa națională și echipa de club la care evoluează. Sper să fie bine, să fie încrezătoare, că forță au, capacitate au, ele trebuie să fie unite.”

Deși a făcut parte dintr-o generație talentată, Carmen n-a câștigat nicio medalie cu echipa națională de senioare. „Întotdeauna ne lipsește acel ceva, toată lumea se întreabă ce e. Dar acel ceva nu e un singur lucru. Sunt mai multe lucruri, mai micuțe, la nivel de simțăminte, de percepție, de empatie, de încredere, de sentiment. Eu zic că psihic și emoțional, asta cântărăște cel mai mult.”

Mesajul ei pentru jucătoarele care-și doresc să devină antrenoare e să nu cedeze: „Pentru că eu deja am trecut prin etapa asta, când simți la un moment dat că poate nu faci bine ceea ce faci și crezi că toți ceilalți din jur sunt mai buni decât tine, e momentul să-ți dai un reset și să-ți recâștigi încrederea de care ai nevoie și să continui, să mergi mai departe. Sentimentul pe care tu singură ți-l poți oferi e acela de învingător și nu trebuie să te părăsească niciodată. Tu trebuie să știi despre tine că ești cel mai bun.”

 

Parte dintr-o serie despre femei antrenoare din sportul românesc. Citește și povestea Irinei Giurgiu în fotbal. 

Foto: Mihaela Bobar/SportsPictures

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.